Marius Ianuş – „Ştrumfii afară din fabrică!”, Cartea Românească, 2007

E o poezie în „Ştrumfii afară din fabrică!” intitulată „Black Celebration” în care se povesteşte despre un băiat virgin de 17 ani şi o fată (ne place să credem) mai puţin virgină care dansau şi se mozoleau pe piesa asta de la Depeche Mode, cocoţaţi pe o masă într-un bar din Sinaia. Şi, cum dansau ei lasciv „destul de încet şi destul de sofisticat”, băiatul s-a trezit încăierat de gaşca iubitului fetei. Mă rog, poezia nu e doar despre asta, e şi despre altele. E şi despre Depeche Mode şi despre faptul că Ianuş vrea acum să facă dreptate: Depeche Mode a fost cea mai bună trupă a generaţiei sale, chiar dacă lui în adolescenţă îi plăcea Pink Floyd, ne spune. Asta aş vrea să fac şi eu aici, să fac dreptate, chiar dacă în adolescenţă mi-a plăcut Pink Floyd şi am luat câteva decizii absolut esenţiale în viaţă din cauza asta. Cu alte cuvinte: „Ştrumfii afară din fabrică!” e cea mai bună carte a lui Marius Ianuş. Nu „Ursul” (care e bună, dar încă e contaminată de Filologie), nu „Refuz etc.” (unde aproape că sunt de părere cu Iovănel), nu. Ci „Ştrumfii”. Care are şi CD cu mai multe poezii din volum în lectura autorului, care are voce frumoasă şi citeşte foarte frumos. Chiar dacă el, autorul, înverşunat azi în drumul său spre mântuire (cel puţin la fel de înverşunat cum era şi spre altele mai lumeşti în trecut) mai nou şi-a renegat, la grămadă cu restul, şi aceste poezii.

„Lirism elementar” spune Ianuş himself pe coperta 4 a cărţii, şi aşa e. De-aia mi-a şi plăcut „Ştrumfii”. Fără a pierde nimic din transfuzia de viaţă / suflet / emoţie cu care Ianuş să zicem că îşi obişnuise cititorii, cartea asta are zone în care cu adevărat atinge punctul zero al poeziei, punctul terminus, ca la marii poeţi (orientali, dar nu numai), sau ca în psalmii regelui David, dacă vreţi. Adică o lirică situată exact la opusul poeziei-artefact pretenţioase şi îmbâcsite, a poeziei construite ca să poată însemna orice pentru oricine şi în acelaşi timp să nu însemne nimic dar să intimideze cumva, fiind menţinută aşadar în mod voit pe un teren ambiguu pentru a putea contracara la nevoie prin complexitatea aia obositoare indusă artificial, cu pompa. Nu dau nume din poeţi generaţionişti colegi cu Ianuş care scriu aşa, dar vă invit să-i ghiciţi. Dimpotrivă, când scrii (iau la întâmplare) versuri ca astea „Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani / în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie / cu cămaşa lipită de piele” nu spui nimic în plus faţă de ceea ce ai scris acolo (eşti autentic), chiar dacă laşi posibile imperfecţiuni (eşti viu), dar spui enorm. Au fost primele versuri din „Cel bun, cel rău, cel urât” şi poezia putea să se încheie aici, pentru că în acelaşi timp ea s-a deschis la infinit. Am momente în care sunt ferm convins că nu e nimic mai important în comunicare decât să atingi acest punct zero, când nimic nu mai poate fi spus după ceea ce ai spus tu, pentru că nu ar mai avea sens, pentru că ce ai spus tu e capăt de linie; ai închis cu „nt”, ca la Fazan. Când replica nu poate fi decât tăcere, primirea şi asimilarea în tăcere a ceea ce ai spus tu, şi atât. Când nu mai contează dacă celălalt empatizează cu / crede / înţelege / simte / ş.a. ceea ce ai comunicat tu, pentru că ceea ce ai comunicat tu e dincolo de astea. E genul de artă care transcede artei ca artefact; e un produs final născut final din prima, egal cu sine din prima, autoreferenţial. De-aia şi trebuie să fie „elementar”, pentru că atunci când e dozată cu măiestrie, talent, har – spuneţi-i cum vreţi – doar simplitatea extremă atinge perfecţiunea. Şi asta se zice că ar fi valabil în orice artă, inclusiv în artele apărute după apariţia celor 7, sau în aşa-zisele arte, deci inclusiv în gastronomie :) Dar, iarăşi, vă las să vă gândiţi dacă e aşa sau nu în ceea ce vă priveşte.

De aceea, aş citi de o mie de ori mai degrabă poezii ca „O zi din viaţa mea pe pământ” decât plicticoşenii neoexpresionisteposttextualisteermeticesuprarealistînderivă. O zice şi Ianuş mai încolo, în „De ce scriu ştrumfii” (un ars poetica? nu săriţi, dragi absolvenţi de Filologie). Zice că ei scriu „Pentru că am auzit broaştele oraşului în aurolaci şi / aurolacii în canale / într-un musical-horror adevărat / care crapă ţeasta literaturii / şi face din tot neoexpresionismul o cîrpă”. Chiar dacă expresivitatea asta hard & heavy poate nu e cea mai avantajoasă aici şi unora (mie, de exemplu) le poate părea greţoasă în anumite momente ale zilei (dar ăsta e riscul când scrii straight, ai şi făcut Filologie şi de felul tău eşti un pic mai cocoş), e un text destul de clar şi puternic. Dar hai mai bine s-o citez în întregime pe cealaltă, „O zi din viaţa mea pe pământ”:

Într-o zi o să intru în Argentin
şi o să găsesc un pub înecat în lampadare

la o masă înaltă două studente sofisticate
or să-şi învîrtă frapeurile cu nişte paie lungi…

O să mă gîndesc ce a fost Argentin pentru mine –
la boîte ordureuse în care m-am înfipt
în prima mea zi de Bucureşti
şi am rămas acolo,
pentru că intrasem în mine…

Într-o zi o să-mi lipesc nasul
de geamurile năucitoare ale lui Argentin
şi o să văd două studente extraterestre
etalîndu-şi ştrampii ireal de lungi…

Într-o zi o să deschid încet uşa lui Argentin
ca un bătrîn profesor mucegăit
cu mîna clănţănind bezmetic pe clanţă
cu lecţia înnodată în gît
cu inima goală

Argentin e un bar low în Bucureşti undeva prin Lipscani, care în perioada când scria Ianuş poezia asta era şi mai low, iar în perioada în care venea prima dată în Bucureşti era The Lowest. Despre ce e poezia? Despre Ianuş şi Ianuş-omul-generic de acum (2007). Despre Ianuş-omul-generic cel de atunci (înainte de 2000). Despre identitate şi regăsirea ei (cu toate transformările care se petrec în noi atunci), sau despre pierderea ei (idem). Despre cum e cu oamenii, cu lumea; lumea din jurul oamenilor care cred că lume e tot ceea ce îi înconjoară pe ei, la o distanţă egală de ombilicul lor sau de nodul cravatei lor, după caz. Despre tranziţia dureroasă de la eroism la (de)cădere. Putem să o luăm cuvânt cu cuvânt (eu nu găsesc niciunul în plus, niciunul în minus – dragi scriitori, aţi făcut vreodată exerciţiul ăsta pe textele voastre? Vă veţi înspăimânta.), putem să ne întrebăm de ce „paie lungi”, de ce „ştrampii”, de ce „clănţănind”, de ce cuvintele alea în franceză, şi de ce acolo şi de ce franceză, şi poate găsim şi răspunsurile, numai că nu asta a vrut Ianuş; el pur şi simplu a scris. Şi putem să brodăm la nesfârşit aşa, după cum putem mai bine să tăcem, frumos, în faţa a ceea ce se cheamă poezie.

Remarcabilă la Marius Ianuş e capacitatea lui de a polariza pilitura de fier pe anumite zone ale textului, prin introducerea (sunt aproape sigur: intuitivă. Egal talent.) a unei construcţii, care se întâmplă de multe ori să fie o figură de stil. E o marcă a lui, face asta şi în „Ştrumfii”; o face până şi în poeziile cele mai elementare, cum e „K1”, unde o face (tot intuitiv) folosind repetiţia, pentru a rămâne în perimetrul elementarului:

Aicea sînt banii
Aicea sînt banii

Şi aicea o poză
trimisă de un amic
de demult –
cineva pe malul mării

/cine?
ce mare?/

La televizor e un meci de K1 –
am renunţat la Sade

şi pe canapea o frumoasă
femeie goală

/o interesează K1?
i-am spus că am copil?/

şi aicea sînt banii
aicea sînt banii

În tot textul nu e nicio figură de stil, nicio ambiguizare, nici măcar un cuvânt din afara elementarului. Din contră, doar cuvintele cele mai la îndemână, ba chiar folosite într-o formă încă şi mai la îndemână („aicea”), cu insistenţă. Pentru un ritm mai bun şi pentru a fi cât mai coerent cu restul mecanismelor lirice, sau – îmi place mie să cred – pur şi simplu fiindcă aşa i-a venit şi n-a mai găsit de cuviinţă să modifice. Nici măcar o situaţie cât de cât excepţională, ci banal cap-coadă, dezarmant şi uluitor şi superb, situaţii-clişeu şi construcţii-clişeu de care oricum nu-i pasă pentru că ce face el e deasupra acestor poveşti: de la acel „de demult” care creează adâncime în text şi plasează personajul în relaţie cu un trecut diferit de prezentul (banal) pe care îl trăieşte absent, şi până la referinţele cele mai la îndemână pentru un personaj mediu, blazat, nesimţit – Sade, K1, femeia goală care concurează meciul K1 de la televizor. Mie mi-a plăcut.

Mai sunt şi alte poezii, din acelaşi imaginar şi în aceeaşi logică a bărbatului standard candidat la o existenţă middle class pe credit ipotecar, condimentată de emisiuni TV şi escapade la supermarket pe weekend. Vreo câteva sunt despre fantezii erotice cu puştoaice, altele despre echipa Rapid, altele despre micile mizerii ale lumii îmbuibaţilor şi „coţofenelor” în care, cu voia sa / fără voia sa, a aterizat şi personajul Marius Ianuş. Adică omul trecut de 30 de ani, cu crize şi depresii, cu „un copil minunat” şi „o soţie uluitoare”, cu un job despre care i-e jenă să vorbească dar care îi aduce bani să-şi plătească creditul ipotecar şi să iasă la cafele cu puştoaice, cu oameni în jurul său (Schiop, Sănduţa, Gabi, Ovidel, Ionuţ, MM, Cezar, Domnica soţia, Zveruţa fiica lor) despre care are amintiri ce nu-i dau pace şi la care se raportează întotdeauna extrem de subiectiv şi uneori isteric, dar – o ştie şi el, şi asta îl omoară încet, şi o ştie – din ce în ce mai distant. Spune undeva într-o poezie: „Eşti cumva departe înfăşurat / într-un halou de fum şi dragoste.” Întrerupe însă din când în când tensiunea asta pâcloasă cu poezii scurte, unele dintre ele intitulate chiar „Cîntec elementar”, cum e asta, care are subtitlul „pentru Domnica”:

Omoară-ţi patronul
şi mergi mai departe

Cum ar fi putut să înţeleagă
păşunistul ăla înfumurat
toată dragostea
din textele noastre „pornografice”?

Sîntem copiii unui timp
burduşit cu primejdii…

Omoară-ţi patronul
şi mergi mai departe.

N-o mai comentez, pentru că se foloseşte de mecanisme oarecum similare ca cea pe care am pus-o mai sus, cu menţiunea că aici apare şi ce ziceam încă şi mai înainte, cu pilitura de fier şi figura de stil.

Ar mai fi textele din grupajul final, grupaj care poartă titlul volumului. Sunt în mare parte poezii unde apar şi personaje din proximitatea lui Ianuş, cărora Ianuş le administrează mici poliţe, urecheli, de undeva de sus, cu duioşie şi zâmbet de superioritate; apoi alte poezii în care – la fel de puţin obiectiv – Ianuş se entuziasmează în faţa vreunei persoane sau text, ori poezii în care enunţă crezuri generaţioniste, tot aşa, din postura celui care are dreptul s-o facă fiindcă şi-a câştigat cu suferinţă hard & heavy acest drept, lol. Mai e şi o poezie de Răzvan Ţupa pe care Ianuş a inserat-o la final şi despre care pare să vorbească la modul wow! în penultimul text al cărţii (şi ultimul pe care îl semnează el); o fi vreun proiect relaţional de-al lui Ţupa. Dar nu e o poezie proastă, din contră. În ea răzbate minima umbră a unei reminiscenţe de viaţă / suflet / emoţie, acolo, ceva, iar asta cred că e un bun câştigat în cazul poeziei lui Ţupa. Printre toate astea, mai e şi o poezie care parazitează grupajul; se cheamă „Ţară de rahat” şi e o scrisoare pe care Ianuş o scrie României, în care vorbeşte despre securişti, răzbunări, războaie cu lumea culturală, mizerii şi frustrări, totul pe un ton lătrat caustic marca Marius Ianuş; un text puternic şi destul de reuşit în sine, dar superplictisitor în contextul volumului ăstuia. O să închei însă cu una dintre cele mai frumoase poezii din acest grupaj şi din toată cartea şi, de fapt, din tot ce a scris Ianuş. Se cheamă „Ştrumfii caută lumea adevărată în amintire”.

Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot
ca două javre dispuse.
Lumea, între timp, s-a strîmtat
şi a început să crape în coate…

Nu ştiu ce mai faci.

O mai ţii minte pe Iulia,
tristeţea şi nedumerirea noastră?
Iulia te iubea mai mult pe tine,
ăsta e adevărul adevărat,
deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…

Unde eşti? Unde mai rulează
poantele tale năucitoare?

Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre
s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.

Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.
N-am putut să-mi aduc aminte de ce şi
pentru cine.

Eşti cumva departe înfăşurat
într-un halou de fum şi dragoste.

Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire
şi mersul tău de girafă grăbită
e numai amintire.

Anunțuri


Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s