Bogdan Coşa – „Poker”, Cartea Românească, 2011

Am parcurs „Poker” în numai două zile. Asta înseamnă că se citeşte uşor şi că nu e o carte plictisitoare. Nu sunt prea multe de spus despre ea: este romanul de debut al unui autor din Braşov, care vine în consecinţă cu tot ce are bun şi rău orice băiat din Braşov care mai e şi inteligent şi care la Revoluţie avea numai câteva luni. Şi poate ar trebui să închei aici.

Dar nu. Deci „Poker”. Titlu comercial, copertă comercială, voce la a 1-a, cu accente de cocălăraş fin şi cultivat, adică un fel de băieţaş care vorbeşte cu „frate”, „man”, „dude”, „omule”, ca să mă sece pe mine şi să mă facă să citesc, stoic, mai departe, dar care mai trage şi concluzii despre societate şi bine şi rău şi îşi începe relatarea cu ceva moartea pasiunii: citate din Ioan Es. Pop. Calambur poetic dark cu iz (foarte uncool) de estetică de la începutul anilor ’90 în România, suprapus peste leşinături de hipsteraş proaspăt trezit din somn. Deci nu mi-a plăcut cum începe cartea (deşi e scris bine primul capitol). Deci m-a plictisit şi m-a făcut să mă mir. Şi să mă tot mir. Aşa să fie? Aşa fac hipsteraşii? Se trezesc buimaci, îşi fac o cafea şi recită versuri de Ioan Es. Pop? La fel de puţin, o spun de pe acum, m-a satisfăcut finalul. Deşi e scris la fel de bine.

Image

Toată cartea de fapt e scrisă bine, e egală. Un pic prea egală, aş zice; o să încerc să explic mai încolo. Are şi puncte în care am simţit o uşoară emoţie, mai ales spre final când băieţii află despre Dragoş (cred că aşa îl chema), cel care dispăruse cu 20000 Euro strânşi de frate-su pe la mesele de poker în speranţa că-şi va putea plăti un MBA şi va putea în felul acesta să câştige într-o bună zi cel puţin la fel de mulţi bani, dar legal. Deci acolo e frumos, apartamentul tipului din Bucureşti care le povesteşte despre Dragoş e făcut impecabil şi personajul în sine e impecabil, vorbeşte impecabil. E un tip care stă pe net şi face chestii vag ilegale sau neîncadrate încă în vreun fel de legislaţia românească; e foarte inteligent dar praf pe plan personal, uşor diform, sedentar. Presupunem că are şi bani, dar bineînţeles că nici el nu ştie la ce i-ar putea folosi. Fiindcă e un mic guru al online-ului ilegal, el află că Dragos fugise la un turneu de poker, pe un vas, turneu din care se va întoarce clasat în primii 3-4, deci cu vreo 50000 Euro. Personajul ăsta e foarte în regulă. Dar tot pe final apar şi alte personaje, mai puţin în regulă. Sunt invazive, inutile şi enervante; vorbesc enervant şi în clişee de hipster fumător profesionist, vorbesc cu „peace, man!” şi cu „dudă” în loc de „dude”, plictisesc teribil. Şi, mai ales, sunt inutile în economia poveştii: Ştef, de exemplu. N-am înţeles ce face acolo. Ajută la construcţia eroului-povestitor? Ni-l zugrăveşte în tonuri mai cool? Deci dacă e aşa, mi-e rău. Deci am sărit direct la final, după cum se vede. Dar ce contează.

Dincolo de astea, „Poker” mi s-a părut un roman de debut reuşit, per total. E remarcabil controlul frazei şi mai ales al dialogurilor. Nu are adâncime, cartea fiind susţinută prin ritm şi voce, iar mie asta îmi cam place. E bine şi că nu încearcă să facă „literatură”; mai are totuşi scăpări, ici-colo, dar şi asta poate fi scuzabil, câtă vreme ni se spune că personajul povestitor are aspiraţii de literat, de viitor universitar la Litere, sau cam aşa ceva. De aia, judecat în sens larg, personajul ăsta e cam neverosimil. Dar ceea ce a reuşit Coşa să facă cu el e salvator, pentru că l-a prezentat într-un context puternic, împreună cu alţii (într-o măsură semnificativă) ca el. El nu e personaj principal decât uneori, lăsând microfonul altora alteori. Apar şi câteva femei; dintre ele (şi, cred, dintre toate personajele cărţii) cel mai coerent, până aproape la final (unde sunt mici detalii prost gestionate), e construită Andreea. Andreea e o tipa care se apropie de 30 de ani, care a văzut şi a făcut multe la viaţa ei, matură şi realistă, un pic băieţoasă, un pic (mai mult, cred) vulnerabilă şi dispusă adică să treacă peste chestii peste care cu câţiva ani în urmă n-ar fi trecut, numai să meargă cumva înainte şi să-şi găsească un rost, un echilibru în viaţa ei de acum, care e greşită în mod esenţial, cumva, sau în fine. E un personaj puternic Andreea, poate cel mai puternic din toată cartea; e consistent, e real: cu toţii am cunoscut o Andreea. Prin comparaţie cu ea, mimoza şi închipuita de Ada (aşa o chema?), tipa cu care eroul nostru jucător de poker viitor universitar în frumoasa şi rodnica instituţie publică (sau poate vrea la privat, ca Felix Nicolau şi mai ştiu eu cine), artista cel-mai-probabil iubitoare de Noica şi Pink Martini, Ada (??) nici nu există. Şi cu adevărat nu există, fiindcă în carte apare totdeauna tangenţial. Şi mai e şi vorba despre dispariţia ei fizică. Băiatul ăsta o caută, o bârfeşte cu cititorii, o analizează, îi face psihologie de-aia de almanah, se desparte de ea în lipsa ei, o iubeşte în lipsa ei, pentru ca la final să afle că tipa a dispărut câteva zile doar ca să meargă în Bucureşti, să stea peste noapte la o leşinată toxicomană (deşi se pare că avea bani, de la părinţi, deci putea să îşi ia la hotel) şi să facă avort. Să avorteze cel mai probabil copilul pe care îl concepuse cu eroul nostru viitor prof la Litere, viitor coleg cu Daniel, în fine. A ales să ia singură această decizie. A ales să pizda mă-sii. Mai rău pentru mine ca cititor (predispus la a fi exigent doar cu chestiile în care zăresc ceva ce mă interesează) e că el, eroul, o visase la un moment dat, visase şi un copil, o fetiţă cu ochi negri ca ai lui, iar acum aaaah! iată cum se leagă lucrurile şi Dumnezeu (pe care, bineînţeles, îl ignorase până acum) îi arată un semn, la final de text, iar el îşi ridică pentru prima oară ochii către… El: patetisme de hipsteraş, nici nu ştiu cum să le zic. Păcat că aşa cum au fost făcute, duse gradual către final, toate astea aruncă povestea şi personajele în ceva comod, previzibil. O să spuneţi că asta e viaţa reală, aşa gândesc oamenii de genul ăla, la vârsta aia, în contextul ăla. Eu cred însă că nu trebuia făcut un final în care să se strângă mănunchiul de planuri: uman-social, personal-afectiv, intim, profesional, „profesional” etc. şi mai ales nu aşa, pe senzaţionalism facil. Putea să nu fie nimic; povestea principală putea să se încheie în apartamentul hackerului (în Dristor, din câte îmi amintesc), unde avea suficientă consistenţă, iar finalul textului putea fi doar un pretext, aşa cum a fost de altfel şi începutul textului. Pentru că mai mult cântăreşte în carte aerul general şi relaţiile imperfecte dintre oamenii ăia, decât concluziile despre viaţă, iubire şi Dumnezeu.

Apoi: Bucureştiul e bine făcut, e pâclos, Braşovul nu e atât de bine făcut, nu prinde suficient aerul de provincie arogantă pe care îl are în realitate. La Braşov a ieşit bine doar cafeneaua aia în care el mănâncă sandwich pe undeva pe lângă Aula Universităţii Transilvania şi unde se întâlneşte cu Andreea, venită să-l alerteze, ca un buddy ce e, să-i spună că-l caută băieţii răi, să-i spargă capul. Dar nu are rost să explic intriga; falsa intrigă, sau pretextul de intrigă, pentru că ceea ce ai fi tentat să crezi că se povesteşte în carte e în mod deliberat lipsit de importanţă, chiar dacă e adus în planul întâi. E folosit la construirea unui cadru, a unei lumi destul de inconsistente, superficiale, în care singurele lucruri cât de cât vii sunt evident relaţiile dintre oameni şi frământările lor intime, din spatele fardurilor. Se joacă aşadar poker, se explică mult şi probabil foarte tehnic ce e cu toate combinaţiile de la masa de poker sau de la cazino-urile online; lucruri din care n-am înţeles absolut nimic, dar care trebuie să fie acolo într-o astfel de carte şi pe care eu de obicei le salut, sportiv, ahoe!

Cel mai mult m-a întristat că Bogdan Coşa nu a riscat nimic în cartea asta. Dacă o să ziceţi că efectele de colaj de la început, cu auzenii din „Ieudul fără ieşire” sunt edgy, o să vă zic că nu la aşa ceva mă refer. Mai ales că, am zis deja, alea mi s-au părut forţate. Ce aş fi vrut să răzbească din de text era ceva cât de cât creativ, o inovaţie minimă, cel puţin pe un palier: stil, voce personaje, acţiune, structură, sau ce-o mai fi. Dar astea sunt toate cuminţi, făcute bine, dozate decent. Sunt ca un zâmbet. Nu ies din zona de confort a autorului (am mai zis că e din Braşov). Sunt, adică, un fel de Cafe del Mar. Niciun cuvânt în plus, niciunul în minus, cum zice Caius Dobrescu, un om foarte deştept, de altfel, pe coperta a 4-a.

Sigur că aşteptările sunt mari când citeşti aşa ceva, pentru că-ţi dai seama de la început că ai de-a face cu un autor inteligent şi talentat, care în plus are şi poveşti de povestit şi care mai sunt şi interesante, cel puţin pentru unul ca mine. Tocmai de-aia începi să ai pretenţii pe care, altfel, nu le-ai avea dacă ai citi o prostie de-aia îmbâcsită şi plină de închipuieli stilistice şi livreşti, cum e 95% din proza românească actuală. De aceea, cu toate comentariile şi strâmbăturile mele din nas, după ce am parcurs „Poker” mi-am dat seama că autorul Coşa are toate şansele să scrie o carte foarte bună în viitor. Aşa, închei după cum se vede ca un critic de-ăla bou, care concluzionează, după ce a punctat, sfătos, plusuri şi minusuri, cum a învăţat el să facă, acolo, la facultatea aia, unde vrea şi personajul principal al lui Coşa să se ducă, să facă carieră, să fie coleg de catedră cu crema cremei, cu supa-cremă de broccoli şi varză creaţă; creaţă ca podoaba unui tip pe care îl ştiu eu şi care e un pic mai bou, aşa.