Bogdan Coşa – „Poker”, Cartea Românească, 2011

Am parcurs „Poker” în numai două zile. Asta înseamnă că se citeşte uşor şi că nu e o carte plictisitoare. Nu sunt prea multe de spus despre ea: este romanul de debut al unui autor din Braşov, care vine în consecinţă cu tot ce are bun şi rău orice băiat din Braşov care mai e şi inteligent şi care la Revoluţie avea numai câteva luni. Şi poate ar trebui să închei aici.

Dar nu. Deci „Poker”. Titlu comercial, copertă comercială, voce la a 1-a, cu accente de cocălăraş fin şi cultivat, adică un fel de băieţaş care vorbeşte cu „frate”, „man”, „dude”, „omule”, ca să mă sece pe mine şi să mă facă să citesc, stoic, mai departe, dar care mai trage şi concluzii despre societate şi bine şi rău şi îşi începe relatarea cu ceva moartea pasiunii: citate din Ioan Es. Pop. Calambur poetic dark cu iz (foarte uncool) de estetică de la începutul anilor ’90 în România, suprapus peste leşinături de hipsteraş proaspăt trezit din somn. Deci nu mi-a plăcut cum începe cartea (deşi e scris bine primul capitol). Deci m-a plictisit şi m-a făcut să mă mir. Şi să mă tot mir. Aşa să fie? Aşa fac hipsteraşii? Se trezesc buimaci, îşi fac o cafea şi recită versuri de Ioan Es. Pop? La fel de puţin, o spun de pe acum, m-a satisfăcut finalul. Deşi e scris la fel de bine.

Image

Toată cartea de fapt e scrisă bine, e egală. Un pic prea egală, aş zice; o să încerc să explic mai încolo. Are şi puncte în care am simţit o uşoară emoţie, mai ales spre final când băieţii află despre Dragoş (cred că aşa îl chema), cel care dispăruse cu 20000 Euro strânşi de frate-su pe la mesele de poker în speranţa că-şi va putea plăti un MBA şi va putea în felul acesta să câştige într-o bună zi cel puţin la fel de mulţi bani, dar legal. Deci acolo e frumos, apartamentul tipului din Bucureşti care le povesteşte despre Dragoş e făcut impecabil şi personajul în sine e impecabil, vorbeşte impecabil. E un tip care stă pe net şi face chestii vag ilegale sau neîncadrate încă în vreun fel de legislaţia românească; e foarte inteligent dar praf pe plan personal, uşor diform, sedentar. Presupunem că are şi bani, dar bineînţeles că nici el nu ştie la ce i-ar putea folosi. Fiindcă e un mic guru al online-ului ilegal, el află că Dragos fugise la un turneu de poker, pe un vas, turneu din care se va întoarce clasat în primii 3-4, deci cu vreo 50000 Euro. Personajul ăsta e foarte în regulă. Dar tot pe final apar şi alte personaje, mai puţin în regulă. Sunt invazive, inutile şi enervante; vorbesc enervant şi în clişee de hipster fumător profesionist, vorbesc cu „peace, man!” şi cu „dudă” în loc de „dude”, plictisesc teribil. Şi, mai ales, sunt inutile în economia poveştii: Ştef, de exemplu. N-am înţeles ce face acolo. Ajută la construcţia eroului-povestitor? Ni-l zugrăveşte în tonuri mai cool? Deci dacă e aşa, mi-e rău. Deci am sărit direct la final, după cum se vede. Dar ce contează.

Dincolo de astea, „Poker” mi s-a părut un roman de debut reuşit, per total. E remarcabil controlul frazei şi mai ales al dialogurilor. Nu are adâncime, cartea fiind susţinută prin ritm şi voce, iar mie asta îmi cam place. E bine şi că nu încearcă să facă „literatură”; mai are totuşi scăpări, ici-colo, dar şi asta poate fi scuzabil, câtă vreme ni se spune că personajul povestitor are aspiraţii de literat, de viitor universitar la Litere, sau cam aşa ceva. De aia, judecat în sens larg, personajul ăsta e cam neverosimil. Dar ceea ce a reuşit Coşa să facă cu el e salvator, pentru că l-a prezentat într-un context puternic, împreună cu alţii (într-o măsură semnificativă) ca el. El nu e personaj principal decât uneori, lăsând microfonul altora alteori. Apar şi câteva femei; dintre ele (şi, cred, dintre toate personajele cărţii) cel mai coerent, până aproape la final (unde sunt mici detalii prost gestionate), e construită Andreea. Andreea e o tipa care se apropie de 30 de ani, care a văzut şi a făcut multe la viaţa ei, matură şi realistă, un pic băieţoasă, un pic (mai mult, cred) vulnerabilă şi dispusă adică să treacă peste chestii peste care cu câţiva ani în urmă n-ar fi trecut, numai să meargă cumva înainte şi să-şi găsească un rost, un echilibru în viaţa ei de acum, care e greşită în mod esenţial, cumva, sau în fine. E un personaj puternic Andreea, poate cel mai puternic din toată cartea; e consistent, e real: cu toţii am cunoscut o Andreea. Prin comparaţie cu ea, mimoza şi închipuita de Ada (aşa o chema?), tipa cu care eroul nostru jucător de poker viitor universitar în frumoasa şi rodnica instituţie publică (sau poate vrea la privat, ca Felix Nicolau şi mai ştiu eu cine), artista cel-mai-probabil iubitoare de Noica şi Pink Martini, Ada (??) nici nu există. Şi cu adevărat nu există, fiindcă în carte apare totdeauna tangenţial. Şi mai e şi vorba despre dispariţia ei fizică. Băiatul ăsta o caută, o bârfeşte cu cititorii, o analizează, îi face psihologie de-aia de almanah, se desparte de ea în lipsa ei, o iubeşte în lipsa ei, pentru ca la final să afle că tipa a dispărut câteva zile doar ca să meargă în Bucureşti, să stea peste noapte la o leşinată toxicomană (deşi se pare că avea bani, de la părinţi, deci putea să îşi ia la hotel) şi să facă avort. Să avorteze cel mai probabil copilul pe care îl concepuse cu eroul nostru viitor prof la Litere, viitor coleg cu Daniel, în fine. A ales să ia singură această decizie. A ales să pizda mă-sii. Mai rău pentru mine ca cititor (predispus la a fi exigent doar cu chestiile în care zăresc ceva ce mă interesează) e că el, eroul, o visase la un moment dat, visase şi un copil, o fetiţă cu ochi negri ca ai lui, iar acum aaaah! iată cum se leagă lucrurile şi Dumnezeu (pe care, bineînţeles, îl ignorase până acum) îi arată un semn, la final de text, iar el îşi ridică pentru prima oară ochii către… El: patetisme de hipsteraş, nici nu ştiu cum să le zic. Păcat că aşa cum au fost făcute, duse gradual către final, toate astea aruncă povestea şi personajele în ceva comod, previzibil. O să spuneţi că asta e viaţa reală, aşa gândesc oamenii de genul ăla, la vârsta aia, în contextul ăla. Eu cred însă că nu trebuia făcut un final în care să se strângă mănunchiul de planuri: uman-social, personal-afectiv, intim, profesional, „profesional” etc. şi mai ales nu aşa, pe senzaţionalism facil. Putea să nu fie nimic; povestea principală putea să se încheie în apartamentul hackerului (în Dristor, din câte îmi amintesc), unde avea suficientă consistenţă, iar finalul textului putea fi doar un pretext, aşa cum a fost de altfel şi începutul textului. Pentru că mai mult cântăreşte în carte aerul general şi relaţiile imperfecte dintre oamenii ăia, decât concluziile despre viaţă, iubire şi Dumnezeu.

Apoi: Bucureştiul e bine făcut, e pâclos, Braşovul nu e atât de bine făcut, nu prinde suficient aerul de provincie arogantă pe care îl are în realitate. La Braşov a ieşit bine doar cafeneaua aia în care el mănâncă sandwich pe undeva pe lângă Aula Universităţii Transilvania şi unde se întâlneşte cu Andreea, venită să-l alerteze, ca un buddy ce e, să-i spună că-l caută băieţii răi, să-i spargă capul. Dar nu are rost să explic intriga; falsa intrigă, sau pretextul de intrigă, pentru că ceea ce ai fi tentat să crezi că se povesteşte în carte e în mod deliberat lipsit de importanţă, chiar dacă e adus în planul întâi. E folosit la construirea unui cadru, a unei lumi destul de inconsistente, superficiale, în care singurele lucruri cât de cât vii sunt evident relaţiile dintre oameni şi frământările lor intime, din spatele fardurilor. Se joacă aşadar poker, se explică mult şi probabil foarte tehnic ce e cu toate combinaţiile de la masa de poker sau de la cazino-urile online; lucruri din care n-am înţeles absolut nimic, dar care trebuie să fie acolo într-o astfel de carte şi pe care eu de obicei le salut, sportiv, ahoe!

Cel mai mult m-a întristat că Bogdan Coşa nu a riscat nimic în cartea asta. Dacă o să ziceţi că efectele de colaj de la început, cu auzenii din „Ieudul fără ieşire” sunt edgy, o să vă zic că nu la aşa ceva mă refer. Mai ales că, am zis deja, alea mi s-au părut forţate. Ce aş fi vrut să răzbească din de text era ceva cât de cât creativ, o inovaţie minimă, cel puţin pe un palier: stil, voce personaje, acţiune, structură, sau ce-o mai fi. Dar astea sunt toate cuminţi, făcute bine, dozate decent. Sunt ca un zâmbet. Nu ies din zona de confort a autorului (am mai zis că e din Braşov). Sunt, adică, un fel de Cafe del Mar. Niciun cuvânt în plus, niciunul în minus, cum zice Caius Dobrescu, un om foarte deştept, de altfel, pe coperta a 4-a.

Sigur că aşteptările sunt mari când citeşti aşa ceva, pentru că-ţi dai seama de la început că ai de-a face cu un autor inteligent şi talentat, care în plus are şi poveşti de povestit şi care mai sunt şi interesante, cel puţin pentru unul ca mine. Tocmai de-aia începi să ai pretenţii pe care, altfel, nu le-ai avea dacă ai citi o prostie de-aia îmbâcsită şi plină de închipuieli stilistice şi livreşti, cum e 95% din proza românească actuală. De aceea, cu toate comentariile şi strâmbăturile mele din nas, după ce am parcurs „Poker” mi-am dat seama că autorul Coşa are toate şansele să scrie o carte foarte bună în viitor. Aşa, închei după cum se vede ca un critic de-ăla bou, care concluzionează, după ce a punctat, sfătos, plusuri şi minusuri, cum a învăţat el să facă, acolo, la facultatea aia, unde vrea şi personajul principal al lui Coşa să se ducă, să facă carieră, să fie coleg de catedră cu crema cremei, cu supa-cremă de broccoli şi varză creaţă; creaţă ca podoaba unui tip pe care îl ştiu eu şi care e un pic mai bou, aşa.


Marius Ianuş – „Ştrumfii afară din fabrică!”, Cartea Românească, 2007

E o poezie în „Ştrumfii afară din fabrică!” intitulată „Black Celebration” în care se povesteşte despre un băiat virgin de 17 ani şi o fată (ne place să credem) mai puţin virgină care dansau şi se mozoleau pe piesa asta de la Depeche Mode, cocoţaţi pe o masă într-un bar din Sinaia. Şi, cum dansau ei lasciv „destul de încet şi destul de sofisticat”, băiatul s-a trezit încăierat de gaşca iubitului fetei. Mă rog, poezia nu e doar despre asta, e şi despre altele. E şi despre Depeche Mode şi despre faptul că Ianuş vrea acum să facă dreptate: Depeche Mode a fost cea mai bună trupă a generaţiei sale, chiar dacă lui în adolescenţă îi plăcea Pink Floyd, ne spune. Asta aş vrea să fac şi eu aici, să fac dreptate, chiar dacă în adolescenţă mi-a plăcut Pink Floyd şi am luat câteva decizii absolut esenţiale în viaţă din cauza asta. Cu alte cuvinte: „Ştrumfii afară din fabrică!” e cea mai bună carte a lui Marius Ianuş. Nu „Ursul” (care e bună, dar încă e contaminată de Filologie), nu „Refuz etc.” (unde aproape că sunt de părere cu Iovănel), nu. Ci „Ştrumfii”. Care are şi CD cu mai multe poezii din volum în lectura autorului, care are voce frumoasă şi citeşte foarte frumos. Chiar dacă el, autorul, înverşunat azi în drumul său spre mântuire (cel puţin la fel de înverşunat cum era şi spre altele mai lumeşti în trecut) mai nou şi-a renegat, la grămadă cu restul, şi aceste poezii.

„Lirism elementar” spune Ianuş himself pe coperta 4 a cărţii, şi aşa e. De-aia mi-a şi plăcut „Ştrumfii”. Fără a pierde nimic din transfuzia de viaţă / suflet / emoţie cu care Ianuş să zicem că îşi obişnuise cititorii, cartea asta are zone în care cu adevărat atinge punctul zero al poeziei, punctul terminus, ca la marii poeţi (orientali, dar nu numai), sau ca în psalmii regelui David, dacă vreţi. Adică o lirică situată exact la opusul poeziei-artefact pretenţioase şi îmbâcsite, a poeziei construite ca să poată însemna orice pentru oricine şi în acelaşi timp să nu însemne nimic dar să intimideze cumva, fiind menţinută aşadar în mod voit pe un teren ambiguu pentru a putea contracara la nevoie prin complexitatea aia obositoare indusă artificial, cu pompa. Nu dau nume din poeţi generaţionişti colegi cu Ianuş care scriu aşa, dar vă invit să-i ghiciţi. Dimpotrivă, când scrii (iau la întâmplare) versuri ca astea „Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani / în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie / cu cămaşa lipită de piele” nu spui nimic în plus faţă de ceea ce ai scris acolo (eşti autentic), chiar dacă laşi posibile imperfecţiuni (eşti viu), dar spui enorm. Au fost primele versuri din „Cel bun, cel rău, cel urât” şi poezia putea să se încheie aici, pentru că în acelaşi timp ea s-a deschis la infinit. Am momente în care sunt ferm convins că nu e nimic mai important în comunicare decât să atingi acest punct zero, când nimic nu mai poate fi spus după ceea ce ai spus tu, pentru că nu ar mai avea sens, pentru că ce ai spus tu e capăt de linie; ai închis cu „nt”, ca la Fazan. Când replica nu poate fi decât tăcere, primirea şi asimilarea în tăcere a ceea ce ai spus tu, şi atât. Când nu mai contează dacă celălalt empatizează cu / crede / înţelege / simte / ş.a. ceea ce ai comunicat tu, pentru că ceea ce ai comunicat tu e dincolo de astea. E genul de artă care transcede artei ca artefact; e un produs final născut final din prima, egal cu sine din prima, autoreferenţial. De-aia şi trebuie să fie „elementar”, pentru că atunci când e dozată cu măiestrie, talent, har – spuneţi-i cum vreţi – doar simplitatea extremă atinge perfecţiunea. Şi asta se zice că ar fi valabil în orice artă, inclusiv în artele apărute după apariţia celor 7, sau în aşa-zisele arte, deci inclusiv în gastronomie :) Dar, iarăşi, vă las să vă gândiţi dacă e aşa sau nu în ceea ce vă priveşte.

De aceea, aş citi de o mie de ori mai degrabă poezii ca „O zi din viaţa mea pe pământ” decât plicticoşenii neoexpresionisteposttextualisteermeticesuprarealistînderivă. O zice şi Ianuş mai încolo, în „De ce scriu ştrumfii” (un ars poetica? nu săriţi, dragi absolvenţi de Filologie). Zice că ei scriu „Pentru că am auzit broaştele oraşului în aurolaci şi / aurolacii în canale / într-un musical-horror adevărat / care crapă ţeasta literaturii / şi face din tot neoexpresionismul o cîrpă”. Chiar dacă expresivitatea asta hard & heavy poate nu e cea mai avantajoasă aici şi unora (mie, de exemplu) le poate părea greţoasă în anumite momente ale zilei (dar ăsta e riscul când scrii straight, ai şi făcut Filologie şi de felul tău eşti un pic mai cocoş), e un text destul de clar şi puternic. Dar hai mai bine s-o citez în întregime pe cealaltă, „O zi din viaţa mea pe pământ”:

Într-o zi o să intru în Argentin
şi o să găsesc un pub înecat în lampadare

la o masă înaltă două studente sofisticate
or să-şi învîrtă frapeurile cu nişte paie lungi…

O să mă gîndesc ce a fost Argentin pentru mine –
la boîte ordureuse în care m-am înfipt
în prima mea zi de Bucureşti
şi am rămas acolo,
pentru că intrasem în mine…

Într-o zi o să-mi lipesc nasul
de geamurile năucitoare ale lui Argentin
şi o să văd două studente extraterestre
etalîndu-şi ştrampii ireal de lungi…

Într-o zi o să deschid încet uşa lui Argentin
ca un bătrîn profesor mucegăit
cu mîna clănţănind bezmetic pe clanţă
cu lecţia înnodată în gît
cu inima goală

Argentin e un bar low în Bucureşti undeva prin Lipscani, care în perioada când scria Ianuş poezia asta era şi mai low, iar în perioada în care venea prima dată în Bucureşti era The Lowest. Despre ce e poezia? Despre Ianuş şi Ianuş-omul-generic de acum (2007). Despre Ianuş-omul-generic cel de atunci (înainte de 2000). Despre identitate şi regăsirea ei (cu toate transformările care se petrec în noi atunci), sau despre pierderea ei (idem). Despre cum e cu oamenii, cu lumea; lumea din jurul oamenilor care cred că lume e tot ceea ce îi înconjoară pe ei, la o distanţă egală de ombilicul lor sau de nodul cravatei lor, după caz. Despre tranziţia dureroasă de la eroism la (de)cădere. Putem să o luăm cuvânt cu cuvânt (eu nu găsesc niciunul în plus, niciunul în minus – dragi scriitori, aţi făcut vreodată exerciţiul ăsta pe textele voastre? Vă veţi înspăimânta.), putem să ne întrebăm de ce „paie lungi”, de ce „ştrampii”, de ce „clănţănind”, de ce cuvintele alea în franceză, şi de ce acolo şi de ce franceză, şi poate găsim şi răspunsurile, numai că nu asta a vrut Ianuş; el pur şi simplu a scris. Şi putem să brodăm la nesfârşit aşa, după cum putem mai bine să tăcem, frumos, în faţa a ceea ce se cheamă poezie.

Remarcabilă la Marius Ianuş e capacitatea lui de a polariza pilitura de fier pe anumite zone ale textului, prin introducerea (sunt aproape sigur: intuitivă. Egal talent.) a unei construcţii, care se întâmplă de multe ori să fie o figură de stil. E o marcă a lui, face asta şi în „Ştrumfii”; o face până şi în poeziile cele mai elementare, cum e „K1”, unde o face (tot intuitiv) folosind repetiţia, pentru a rămâne în perimetrul elementarului:

Aicea sînt banii
Aicea sînt banii

Şi aicea o poză
trimisă de un amic
de demult –
cineva pe malul mării

/cine?
ce mare?/

La televizor e un meci de K1 –
am renunţat la Sade

şi pe canapea o frumoasă
femeie goală

/o interesează K1?
i-am spus că am copil?/

şi aicea sînt banii
aicea sînt banii

În tot textul nu e nicio figură de stil, nicio ambiguizare, nici măcar un cuvânt din afara elementarului. Din contră, doar cuvintele cele mai la îndemână, ba chiar folosite într-o formă încă şi mai la îndemână („aicea”), cu insistenţă. Pentru un ritm mai bun şi pentru a fi cât mai coerent cu restul mecanismelor lirice, sau – îmi place mie să cred – pur şi simplu fiindcă aşa i-a venit şi n-a mai găsit de cuviinţă să modifice. Nici măcar o situaţie cât de cât excepţională, ci banal cap-coadă, dezarmant şi uluitor şi superb, situaţii-clişeu şi construcţii-clişeu de care oricum nu-i pasă pentru că ce face el e deasupra acestor poveşti: de la acel „de demult” care creează adâncime în text şi plasează personajul în relaţie cu un trecut diferit de prezentul (banal) pe care îl trăieşte absent, şi până la referinţele cele mai la îndemână pentru un personaj mediu, blazat, nesimţit – Sade, K1, femeia goală care concurează meciul K1 de la televizor. Mie mi-a plăcut.

Mai sunt şi alte poezii, din acelaşi imaginar şi în aceeaşi logică a bărbatului standard candidat la o existenţă middle class pe credit ipotecar, condimentată de emisiuni TV şi escapade la supermarket pe weekend. Vreo câteva sunt despre fantezii erotice cu puştoaice, altele despre echipa Rapid, altele despre micile mizerii ale lumii îmbuibaţilor şi „coţofenelor” în care, cu voia sa / fără voia sa, a aterizat şi personajul Marius Ianuş. Adică omul trecut de 30 de ani, cu crize şi depresii, cu „un copil minunat” şi „o soţie uluitoare”, cu un job despre care i-e jenă să vorbească dar care îi aduce bani să-şi plătească creditul ipotecar şi să iasă la cafele cu puştoaice, cu oameni în jurul său (Schiop, Sănduţa, Gabi, Ovidel, Ionuţ, MM, Cezar, Domnica soţia, Zveruţa fiica lor) despre care are amintiri ce nu-i dau pace şi la care se raportează întotdeauna extrem de subiectiv şi uneori isteric, dar – o ştie şi el, şi asta îl omoară încet, şi o ştie – din ce în ce mai distant. Spune undeva într-o poezie: „Eşti cumva departe înfăşurat / într-un halou de fum şi dragoste.” Întrerupe însă din când în când tensiunea asta pâcloasă cu poezii scurte, unele dintre ele intitulate chiar „Cîntec elementar”, cum e asta, care are subtitlul „pentru Domnica”:

Omoară-ţi patronul
şi mergi mai departe

Cum ar fi putut să înţeleagă
păşunistul ăla înfumurat
toată dragostea
din textele noastre „pornografice”?

Sîntem copiii unui timp
burduşit cu primejdii…

Omoară-ţi patronul
şi mergi mai departe.

N-o mai comentez, pentru că se foloseşte de mecanisme oarecum similare ca cea pe care am pus-o mai sus, cu menţiunea că aici apare şi ce ziceam încă şi mai înainte, cu pilitura de fier şi figura de stil.

Ar mai fi textele din grupajul final, grupaj care poartă titlul volumului. Sunt în mare parte poezii unde apar şi personaje din proximitatea lui Ianuş, cărora Ianuş le administrează mici poliţe, urecheli, de undeva de sus, cu duioşie şi zâmbet de superioritate; apoi alte poezii în care – la fel de puţin obiectiv – Ianuş se entuziasmează în faţa vreunei persoane sau text, ori poezii în care enunţă crezuri generaţioniste, tot aşa, din postura celui care are dreptul s-o facă fiindcă şi-a câştigat cu suferinţă hard & heavy acest drept, lol. Mai e şi o poezie de Răzvan Ţupa pe care Ianuş a inserat-o la final şi despre care pare să vorbească la modul wow! în penultimul text al cărţii (şi ultimul pe care îl semnează el); o fi vreun proiect relaţional de-al lui Ţupa. Dar nu e o poezie proastă, din contră. În ea răzbate minima umbră a unei reminiscenţe de viaţă / suflet / emoţie, acolo, ceva, iar asta cred că e un bun câştigat în cazul poeziei lui Ţupa. Printre toate astea, mai e şi o poezie care parazitează grupajul; se cheamă „Ţară de rahat” şi e o scrisoare pe care Ianuş o scrie României, în care vorbeşte despre securişti, răzbunări, războaie cu lumea culturală, mizerii şi frustrări, totul pe un ton lătrat caustic marca Marius Ianuş; un text puternic şi destul de reuşit în sine, dar superplictisitor în contextul volumului ăstuia. O să închei însă cu una dintre cele mai frumoase poezii din acest grupaj şi din toată cartea şi, de fapt, din tot ce a scris Ianuş. Se cheamă „Ştrumfii caută lumea adevărată în amintire”.

Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot
ca două javre dispuse.
Lumea, între timp, s-a strîmtat
şi a început să crape în coate…

Nu ştiu ce mai faci.

O mai ţii minte pe Iulia,
tristeţea şi nedumerirea noastră?
Iulia te iubea mai mult pe tine,
ăsta e adevărul adevărat,
deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…

Unde eşti? Unde mai rulează
poantele tale năucitoare?

Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre
s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.

Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.
N-am putut să-mi aduc aminte de ce şi
pentru cine.

Eşti cumva departe înfăşurat
într-un halou de fum şi dragoste.

Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire
şi mersul tău de girafă grăbită
e numai amintire.