J.M. Coetzee – „Dezonoare”, Humanitas, 2006

În afară de „Dezonoare”, n-am mai citit decât fragmente disparate din alte cărţi de J.M Coetzee. E drept că am şi auzit de la unii şi alţii că celelalte cărţi ale lui n-ar fi la fel de frumoase, dar cine ştie. Poate tocmai de-asta ar trebui să mă învrednicesc să citesc şi altele.

Din „Dezonoare” s-a epuizat prima ediţie, apoi a mai durat o vreme şi a apărut o a doua ediţie, cu coperta ceva mai puţin jenantă ca prima (care înfăţişează un posibil personaj de soap opera – pentru o carte în care intriga amoroasă nu e decât un pretext, şi oricum nu e intrigă amoroasă de genul ăla). Nu ştiu dacă traducerea diferă la cea de-a doua ediţie, dar nu cred. Şi nici nu cred că ar fi fost cazul; fără să fi citit originalul sau fragmente din el, pot spune că traducerea ediţiei pe care am citit-o (şi recitit-o) e una reuşită. Felicitări traducătoarei; o felicit pe Felicia (Mardale), ca să zic aşa.

Cartea a apărut în 1999 şi e scrisă de J(ohn) M(axwell) Coetzee, un scriitor sud-african emigrat relativ recent în Australia, al cărui nume se pronunţă „Cuut si”. Aşa. Mai afrikaan, aşa. Mai pe neerlandeză. Ca să nu mai auzim glume cu numele omului. Distinsă cu Booker Prize, se pare că a cântărit suficient de mult şi pentru un premiu Nobel, pe care Coetzee l-a primit în 2003.

Cum începe cartea? Începe cu o frază foarte tehnică, aptă să ne furnizeze o groază de date despre: voce, narator, personaj principal, strecurând voalat şi o minimă intrigă: „Pentru un bărbat de vârsta lui, cincizeci şi doi de ani, divorţat, reuşise să-şi rezolve destul de bine, credea el, nevoile sexuale.” Am citit de nu ştiu câte ori fraza asta şi m-am gândit, tot de atâtea ori, la cum se strofoacă prozatorii noştri. Spre exemplu, şi iau la întâmplare, la „Degete mici” eu n-am putut literalmente să trec de prima frază; m-a plictisit nu doar fiindcă e lungă şi alambicată (m-a enervat de fapt, că mi-am dat seama că aşa s-a dorit, că doar facem literatură, nu?), ci pentru că m-a aruncat într-un univers teribil de plictisitor: un castru roman cu puteri magice, poveste plasată într-un oraş generic, dar din România, cu personaje adunate de-a valma; procedee despre care bănuiesc că s-a crezut că-l vor intriga pe cititor şi-l vor face să continue: în cazul meu, lol, n-a (mai) fost… cazul. Coetzee în schimb m-a cucerit din prima (frază). Deşi nu mă interesează neapărat intrigile sexuale şi nici viaţa unui bărbat de cincizeci şi doi de ani, m-a făcut să mă intereseaze:

–          cum adică „credea el” că a reuşit să-şi „rezolve”, şi încă „destul de bine” acele „nevoi sexuale” – observaţi ce exacte sunt formulările? (Felicitări încă o dată traducerii.)

–          dacă toate astea au legătură cu faptul că e divorţat; care e treaba cu oamenii divorţaţi? e vreo treabă? căci mă aştept ca acest detaliu să aibă relevanţă în economia textului ce va urma; bun, deci vom vedea;

–          cum îşi „rezolvă” un bărbat divorţat de cincizeci şi doi de ani „nevoile sexuale” ş.a.m.d. – şi deja trec la a doua frază,

unde începe deja o naraţiune la timpul prezent, aşa cum va fi condusă pe tot parcursul cărţii: „În fiecare joi după-amiaza, merge cu maşina până la Green Point.” şi continuă cu descrierea întâlnirii dintre personaj şi o tânără escortă, într-un apartament destinat unor astfel de întâlniri. Încă din start trebuie spus că J.M. Coetzee, ca narator omniscient şi imparţial nu se fereşte să intervină cu aşa-numite judecăţi morale când e vorba de personajele sale. O face întotdeauna cu precizie, dar puţin indirect, prin ricoşeu. Un exemplu: când face o scurtă descriere a fetei (Soraya) cu care eroul său (David Lurie, profesor ratat de literatură) se giugiuleşte săptămânal, ne spune despre fată că e „surprinzător de moralistă”; mai exact, că are tot felul de păreri despre turistele care îşi expun goliciunea („ugerele”, le zice ea) pe plajă şi îşi doreşte să vadă homeless-ii adunaţi de pe străzi şi puşi la muncă – pentru ca în final să emită judecata morală, uşor sarcastic, dar indirect, cum spuneam, ca şi cum ar fi fost formulată în mintea eroului său: „Cum reuşeşte să pună de acord opiniile personale cu activitatea profesională, preferă să n-o întrebe.” Sub semnul acestui sarcasm insinuat stă întreaga poveste din „Dezonoare”: proză realistă, relatare-şi-atât, punctată exact cât trebuie şi unde trebuie de sarcasmul pus pe seama personajului David Lurie.

Povestea în sine e simplă şi, sper să nu fie deplasat că spun asta, nu e neapărat senzaţională deşi are la un moment dat o cheie de boltă dramatică. Oricum nu în povestea propriu-zisă stă valoarea cărţii, nu are nevoie; astfel de poveşti (interesante şi cu potenţial literar / cinematografic) pot fi însăilate uşor doar din ziare. Cartea e excepţională prin orice altceva, dincolo de povestea în sine.

Două vorbe şi despre filmul făcut în urma cărţii: e slab. Probabil că au fost obligaţi (contractual) să urmărească cât mai fidel cartea, că au dat-o în bară. Tăieturile geniale ale cadrelor din carte nu merg în film. După cum n-ar merge nici dacă ar fi invers.

So, David Lurie, universitar blazat din Cape Town, Africa de Sud, profesor de limbi moderne rămas fără catedră devenit astfel profesor adjunct şi nevoit să ţină nişte cursuri de comunicare şi un opţional obscur despre poezia romantică, cu o ambiţie creativă la fel de obscură (îşi doreşte să compună o operă despre viaţa lui Byron în Italia, cu tot cu libret şi muzică – şi chiar lucrează la asta, mai mult mental, nedându-se înapoi de la pastişe sau chiar furtişaguri din piese clasice consacrate pentru a-şi realiza utopia), cu o viaţă tocmai bună pentru un personaj mediu tipic pentru ceea ce în mod uzual se cheamă dirty realism, îşi duce zilele fără prea multe convulsii, alegând calea cea mai comodă pentru sufletul său. Alege astfel să plătească săptămânal o escortă, civilizat, apelând la o agenţie specializată. Alege escorta dintr-o bază de date ofertantă. Face totul calm, sobru, aşa cum se cuvine pentru unul ca el – profesor universitar, om demn, trecut de cincizeci de ani.

După ce Soraya nu-şi mai oferă serviciile sexuale (după ce o văzuse întâmplător într-un magazin alături de copilul ei), lui Lurie îi atrage atenţia o studentă. Pe care o însoţeşte până acasă. Acasă la el. Urmează o scurtă aventură, foarte frumos descrisă în carte, căci e plină de confuzie; consistentă exact cât trebuie, inconsistentă exact cât trebuie. La fel ca personajul Melanie Isaacs, studenta. Fără să facă aproape nimic (uneori chiar la propriu, pentru că ni se spune că şi în timpul penetrărilor, lol, rămânea mai degrabă pasivă), Melanie capătă contur mai mult prin absenţă. Fiindcă, pornind de aici, datorită ei apar diverse complicaţii, inclusiv măsluirea unei note şi a unor absenţe ale fetei de către Lurie, inclusiv iubitul ei biker şi puţin rocker jegos revoltat, inclusiv părinţii ei oameni simpli, inclusiv consiliul profesoral până la urmă, unde profesorul Lurie e adus şi audiat. Aici ar putea fi unul din punctele de inflexiune ale poveştii, câtă vreme David Lurie va refuza orice compromis pe care colegii săi din consiliu i-l oferă în schimbul păstrării jobului universitar, şi va face asta în repetate rânduri şi cu oareşce agresivitate, părând să pună totul pe seama onoarei. O problemă de onoare, carevasăzică; nu este el omul căruia să i se spună să se căiască, nu i se pare important să discute cu un avocat, şi afirmă cu aroganţă că e vinovat de tot ce scrie acolo, în plângerea aia a Melaniei Isaacs, pe care însă nu consideră important s-o citească. Afirmă că a greşit şi că îşi regretă greşeala, dar nu reuşeşte să fie convingător şi nici nu acceptă jumătăţi de măsură (suspendare temporară, avocat, avocat-femeie, consiliere psihologică ş.a.) De aici, dezonoarea. Decăderea din drepturile profesionale, stigmatul social, dar nu numai: ar trebui să aduc în discuţie şi titlul original al cărţii, „Disgrace”, care în limba italiană de exemplu are inclusiv conotaţii mistice. Chiar dacă nu explicit, italienii folosesc „disgrazia” când Dumnezeu şi-a luat mâna de pe cineva. Atunci acela cade în „disgrazia”. Din păcate, deşi „Dezonoare” e frumos şi puternic, traducerea în română a titlului englezesc pierde aceste posibile conotaţii. În română, „dezonoare” ţine strict de o abordare laică a problemelor de morală, nu implică pierderea graţiei divine.

În continuare, fără să pară că-şi face prea multe procese de conştiinţă, Lurie părăseşte oraşul. Asta se întâmplă la începutul capitolului 7, iar tăieturile bruşte dintre scene / capitole, cu trecerile fără prea multă vorbărie de la o scenă la alta îmi plac teribil la cartea asta. Practic, e vorba de un pic de curaj, să laşi iceberg-ul şapte optimi scufundat în apă, unde şi trebuie să rămână pentru ca să poată pluti mai departe.

Aşa că, în numai două fraze, Lurie ajunge deja la sute de kilometri distanţă de Cape Town. Acolo e un sătuc unde cu ani în urmă fiica sa se refugiase pentru a cultiva marijuana împreună cu alţi tineri, ca un fel de trib hippie. Fata se numeşte Lucy şi s-a maturizat între timp, şi s-a maturizat parcă mai repede decât ar fi meritat. E descrisă impecabil de Coetzee ca fiind cam neglijentă (şi un pic nespălată), cu tendinţe de îngrăşare, e lesbiană (un detaliu care m-a enervat iniţial, dar după ce iubita mea mi-a explicat de ce e important în carte, am înţeles şi mi-am schimbat părerea), o lesbiană abandonată în mod misterios de partenera sa Helen – poate de aceea acum nu pare să-i mai pese să se îngijească. Trăieşte modest, la limita subzistenţei. Se ocupă cu grădinăritul, plantează flori şi le vinde săptămânal într-un târg din apropiere – şi are şi o canisă. Are, adică, grijă de tot felul de câini. Câini fără stăpân pe care îi îngrijeşte de milă şi câini lăsaţi de stăpânii lor în grija sa pe o perioadă mai lungă contra unei sume de bani. Odată introdus, elementul „câini” capătă un rol important în naraţiune, un rol aproape simbolic până la sfârşit. Chiar dacă cei doi (tatăl şi fiica) vorbesc unul cu altul ca doi prieteni şi nu ca un părinte-copil, accentuând pe de o parte dorinţa lui de a fi tânăr şi pe de altă parte îmbătrânirea ei prematură, tatăl – brusc adus cu picioarele pe pământ şi pus într-o relaţie firească pentru un om de cincizeci şi doi de ani – nu se preocupă să înţeleagă prea multe despre viaţa fiicei sale. Aceasta, deşi vorbeşte şi se comportă elementar, e în schimb aproximativ adaptată lumii rurale în care s-a înfipt cu ani în urmă şi vom vedea mai târziu ce înseamnă acest aproximativ şi cum poate fi ajustat pentru a da un întreg.

Coetzee mizează mult pe relaţia urban-rural în Africa de Sud; o face puţin cam strident, conştient parcă de faptul că romanul său va fi tradus în nu ştiu câte limbi. E schema aia cu lumea urbană sofisticată, înfrântă de primitivismul vital al lumii rurale. De aici, odată cu prezenţa permanentă a câinilor în fundal, tensiunea creşte controlat, încet, gradual, până la violenţă. Astfel că rutina zilnică a celor doi este treptat nuanţată prin adăugarea unor potenţiale elemente şi situaţii de conflict, care nu vor fi rezolvate până la final şi, până la urmă, vom înţelege şi noi împreună cu David Lurie (care se chinuie să le rezolve) că nici nu trebuie rezolvate, ci trebuie puse sub tăcere, mocnit. Pe scurt, într-o zi, Lucy este violată de trei tineri de culoare. Aceştia reuşesc s-o păcălească şi pe ea şi pe taică-su şi să se strecoare în casă cu ea, în timp ce taică-su, dezorientat şi neputincios (ca un om bătrân ce este – din când în când Coetzee subliniază asta discret, cu măiestrie), este forţat să rămână afară. Încercând să intre, e lovit şi, inconştient, e târât în camera de baie unde i se dă foc – reuşeşte să se salveze la limită, stropindu-se cu apa din closet (aici avem voie să ridicăm din sprâncene, dacă ni se pare îngroşare a poveştii sau detalii picante prost gestionate). Aflăm şi că i-a fost furată maşina – poliţia locală, care nu ştie nimic de viol, pentru că fata înţelege singură că nu trebuie să-l declare, se dovedeşte inexistentă şi ineficientă; satul are legile lui, diferite de cele ale oraşului. Şi mai aflăm, printre altele, spre finalul cărţii, că Lucy a rămas însărcinată în urma acestui viol şi că, nemaifiind tânără şi trăind în conservatorismul societăţii ăleia rurale, se hotărăşte să păstreze copilul, ca un stigmat al integrării ei în acea lume.

Între timp apăruseră alte două personaje: Bev Shaw şi Petrus, amândouă excelente ca detalii, construcţie, coerenţă, dialoguri etc. Petrus e un ţăran sud-african de culoare şi un fel de slugă a fetei (care e albă, ba chiar jumătate olandeză – după mamă), o slugă vicleană care vorbeşte în dodii şi care, ca orice ţăran get-beget, încearcă să parvină. Dispare de acasă tocmai în momentul-cheie când Lucy e violată, reapare cu (o altă) nevastă şi cu materiale din care să-şi construiască o (nouă) casă, pentru el şi (noua) nevastă, pe o bucată de pământ doar a lui, vecină cu casa lui Lucy. Iar după viol, la care se pare că a fost complice în mod indirect, îi oferă tatălui lui Lucy onoarea de a-i lua fiica de soţie, în schimbul protecţiei pe viitor a acesteia – ca un ţăran oldschool, nu discută cu ea toate astea, dar nici ea nu e deloc surprinsă atunci când le află din gura tatălui său. Ea ştie că aşa se negociază acolo. Tatăl, în schimb, e indignat, revoltat – cum şi trebuie, de vreme ce e produsul unei educaţii urbane – iar coerenţa asta a personajelor, precizia comportamentelor (fără a însemna previzibilitate) face din „Dezonoare” o carte superbă.

Al doilea personaj care apare acum e Bev Shaw, o tipă cu trăsături întrucâtva bărbăteşti, cu grumaz gros şi păr creţ grizonat tuns scurt, dar care se va dovedi personajul cel mai uman din toată povestea, uman în sensul său cel mai curat; e înţeleaptă, săritoare, lucidă, femeie-bărbat la nevoie. E însă şi extrem de vulnerabilă (deci, iarăşi, umană) în adâncul fiinţei sale, căci îşi va înşela soţul cu profesorul Lurie. O va face tehnic şi cu multă pudoare: pe cimentul rece al cabinetului său veterinar (e asistentă la un cabinet veterinar, castrează, operează, eutanasiază animale – în special câini) întinde un pled şi se întinde şi ea pe pled. Se acoperă apoi cu un alt pled şi-l invită pe Lurie să se urce pe ea, s-o fută. Profesorul universitar pe care ea îl venerează (ne spune Coetzee, prin vocea lui Lucy) e invitat să se descarce în ea, ca un berbec într-o oaie. Aici Coetzee îşi readuce din nou personajul acolo unde-i e locul; nu cu studente, ci cu femei de vârsta lui. Ba chiar cu una lipsită de feminitate, cu un fizic mai degrabă respingător şi care, omfg, se şi ocupă cu ce se ocupă.

Aceste două personaje secundare, Petrus şi Bev, sunt esenţiale în structura cărţii. În relaţie cu ele, Coetzee îl pune pe David să-şi poarte jugul dezonoarei: ca să aibă o ocupaţie, îl ajută pe Petrus la săpat şanţuri şi munci de tot felul pentru noua casă a acestuia (este, aşadar, el sluga lui Petrus, şi nu invers), o ajută pe Bev Shaw la cabinetul veterinar. Ţine un ţap de coarne, să nu se mişte, în timp ce ea îi curăţă puroiul de pe testiculele bolnave pline de muşte şi, mai ales, eutanasiază împreună câini. Iarăşi, leit-motivul câinilor (eventual morţi) pe care Lurie îi transportă în saci de plastic la crematoriu cu furgoneta. Şi câini morţi au fost şi în timpul violului fetei sale, căci cei trei bărbaţi de culoare i-au împuşcat pe toţi din canisă şi aflăm aici că la ţară animalele nu au nicio valoare sentimentală, ci doar una strict funcţională. Şi mai aflăm că Lucy, care iubea aceşti câini, era integrată doar aproximativ în mediul în care ţinea morţiş să trăiască. Nu în ultimul rând, poate şi faptul că era lesbiană nu era văzut cu ochi buni în contextul rural tradiţionalist – de aceea poate a trebuit să primească o lecţie. Iar lesbienele sunt des violate în Africa de Sud – ne spune un reportaj CNN pe care l-am văzut eu într-o cameră de hotel astă-toamnă, 2011. Şi Coetzee a ţinut să ne spună asta încă din 1999.

Cred totuşi că am povestit suficient; au mai rămas destule.

Cartea asta până la urmă e despre oameni şi despre legile lor. Legile scrise şi cât cântăresc ele la sat, legile scrise şi cât cântăresc ele la oraş; legile nescrise şi cât cântăresc ele la sat, legile nescrise şi cât cântăresc ele la oraş. E despre compromisurile pe care oamenii trebuie să le facă pentru a se adapta şi a supravieţui în afara zonei lor de confort şi într-un mediu total diferit de cel în care au trăit până atunci. Dezonoarea lui David Lurie e doar un pretext pentru o călătorie în purgatoriu, cu o mică escală la frontiera cu infernul; o călătorie şi la propriu şi la figurat, pe parcursul căreia el a trebuit să înveţe câteva lucruri vechi de când lumea, dar pe care le ignorase cu mândrie în numele – mmm! – onoarei; a trebuit să înveţe că:

–          viaţa noastră nu e în mâinile noastre;

–          cu toate astea, trebuie să fim întotdeauna responsabili pentru ceea ce facem, pentru că altminteri

–          nimic nu rămâne nepedepsit, păcatele noastre se întorc uneori împotriva copiilor noştri, tocmai din cauză că

–          viaţa noastră nu e în mâinile noastre

–          etc.

Una dintre scenele finale ale cărţii îl prezintă pe Lurie în casa familiei Isaacs. S-a dus special să îşi ceară iertare că le-a batjocorit fiica şi să le mărturisească povara pedepsei morale pe care o resimte încontinuu, ca o stare continuă de dezonoare. Este poftit la masă şi primeşte mustrări moderate din partea tatălui fostei sale studente. Fără a fi foarte exact în ce-i spune, Isaacs ţine să-i amintească şi de existenţa lui Dumnezeu – scris chiar aşa, cu italice, în acel dialog, câtă vreme e un concept atât de străin pentru Lurie.

 

 

Anunțuri