Cristina Ispas – „rezervaţia”, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011

Cartea asta e despre omul care aspiră la o normalitate gen clasa de mijloc în România anilor 2000. Poezia ei stă tocmai în micile drame şi dramolete pe care acest om, ca tot omul, le învesteşte cu semnificaţii şi le rumegă; după care le abandonează, pentru ca apoi iar să revină la ele şi să le supraanalizeze cu infinită răbdare (aşa cum foarte pertinent observă şi cineva care semnează HitGirl pe coperta 4 a cărţii). Asta e frumos în „rezervaţia”, şi aşa e toată: detalii prăfoase, mizilicuri ce compun viaţa aspirantului la echilibru şi normalitate în România anilor 2000, observate îndelung, răbdător, însă mai mereu într-o permanentă încordare. Par a fi relatate cu răceală (poate fiindcă e luciditate cât cuprinde), dar nu e răceală. Deseori, e momentul acela foarte special când laşi să se vadă că eşti OK, nu s-a întâmplat nimic, însă doar la o simplă atingere izbucneşti în plâns şi nu te mai poţi opri. Şi şi asta mi s-a părut frumos la „rezervaţia”.

În schimb, nu prea am înţeles de ce volumul a fost spart în mai multe grupaje şi nici de ce unele au primit denumiri aşa pretenţioase („oameni de weekend”, „maşinile dezirante”, „sindromul clerambeault”, „filme stricate”), de vreme ce aproape toate poeziile din fiecare grupaj par că ar putea sta fiecare la rândul său în celălalt grupaj ş.a.m.d. Înţeleg, sau încerc să înţeleg, de ce înainte să înceapă primul grupaj a fost introdus un text stingher; acolo se află premisele întregii construcţii de după. Acest prim poem se cheamă „grupul de suport” şi e la rândul său spart (în sens cronologic?) în:
–          „a) amintirea” unei zile de toamnă (comunistă?) cu începutul şcolii şi învăţătoarea şi frunzele „care nu încetau să cadă / în culori calde” peste „trupul plin” al acesteia – adică momentul când, prin forţa destinului şi a unui clişeu asumat, s-a format „grupul”; „grupul prinde viaţă” spune vocea; „grupul” acesta devenind mai apoi un leit-motiv al volumului; personal, mi se pare un termen bine găsit, formulat, plasat, exploatat etc.
–          „b) prietenii” este despre ei când au mai crescut şi încep inclusiv să consume alcool şi, ne place să credem, câteva droguri uşoare („pradă unei dulci ameţeli” – frumos, iarăşi; păcat că, repetat mai apoi, parcă pierde ceva) şi să teoretizeze nesfârşit şi inutil despre lume şi viaţă, ceea ce ar putea în mintea noastră să-i plaseze în oribila perioadă a adolescenţei, dar nu neapărat: „atunci grupul se uită în sfârşit la lume / şi are impresia că o descifrează / are impresia că o înţelege perfect”;
–          „c) acţiunea” nu ştiu exact ce rol are în economia textului, cred doar că accentuează ce este la „b)”, adică e despre cum se bucură ei între ei şi se simt bine, „muşte care zumzăie fericite în vitrina însorită” zice vocea, voce care vorbeşte desprea ea însăşi la persoana 1 şi despre „grupul” din care face parte la a 3-a. Şi care face constatări, şi analizează… de parcă ar fi vocea unei femei Fecioară, şi mai multe nu.
–          „d) amprente” e ultimul, când membrii grupului au mai crescut, fumează ţigări pe care le strivesc cu bocancul şi vorbesc la telefon. „cerul e acoperit de puncte negre” spune vocea, iar şi ei sunt la fel, dark, ne gândim noi. Ei râd spart, „frânt”, şi râsul nu mai aparţine sufletului, ci trupului: „un râs iese frânt dintr-un trup / apoi din altul”, după cum sufletul probabil că e deja pa!, căci „de la un timp câţiva continuă să urmărească punctele negre / care se deplasează încet spre stânga / câţiva încep deja să uite / câţiva înnebunesc”. Sigur, e după manual toată construcţia asta a intrigii, a acţiunii şi deznodământului, dar ce contează? E simplu şi frumos. Păcat de final, cu „emoţia pur şi simplu emoţia n-a fost niciodată / un bun detectiv” care mie cel puţin îmi sună atât de filo şi cu pretenţii filo, că n-am cuvinte. Aproape că merita să fie aşa mai bine, scuzaţi-mi îndrăzneala: „emoţia pur şi simplu emoţia / n-a fost / niciodată”, sau în tot cazul păstrate doar urmele aproape şterse ale conceptului de „emoţie”, gâtuit, pe moarte. Asta în caz că trebuia să mai fie ceva.

De ce insist chiar pe textul de deschidere? Pentru că acesta conţine majoritatea datelor şi mecanismelor ce vor fi folosite şi în rest – şi pe cele inspirate, şi pe celelalte mai puţin inspirate. Spre exemplu, dincolo de răul pe care îl fac versurile filo ca cele de mai sus (mă feresc să le zic altfel, înţelegeţi fiecare ce vreţi) şi care se mai strecoară în mod constant ici-colo şi prin alte poezii din „rezervaţia”, cel puţin îndoielnică mi se pare şi inserarea unor versuri construite vădit pe voce indie, alternative (nici aici nu ştiu să zic mai bine) şi care vin ca nuca în perete faţă de vocea tensionată, uşor caustică şi uşor enerva(n)tă, dar altfel extrem de lucidă, din care e făcut 95% din materialul cărţii. Nu ştiu dacă acel 95% (relatare curată, realistă, obiectiv-subiectiv-obiectivă) n-ar fi fost incomplet fără ceva pe lângă, dar ce e acum 5% e colorat strident şi cu lipituri neglijente. Un alt exemplu indie, tot din primul text: „de umeri sunt poate atârnate genţi / la gât sunt poate înfăşurate fulare”. Se vede imediat aţa albă. Dar înţeleg că Cristina Ispas chiar şi-a dorit asta, pentru că motto-urile pe care le foloseşte (din belşug) în carte sunt contrapuse aproape în mod radical, venind din cele două zone amintite mai sus: filo şi indie etc. Are motto-uri din Kurt Kobain XXX (?? ce-o mai fi asta, nu ştim), are motto din Rainer Maria Rilke, are motto din Joy Division sau Morcheeba. Se putea şi fără ele. Sau măcar se putea fără atâta emfază în a le afirma ca pe nişte pârghii călăuzitoare, mai ales când nu se îmbină între ele şi mai mult strică. Dar e drept că eu prefer să citesc texte fără motto şi, în general, fără nicio referinţă, cu atât mai mult dacă e pe zona filo / livresc. Deci e o judecată megasubiectivă aici. La fel, se putea şi fără atâtea titluri în engleză, mai ales dacă sunt versuri ale unor piese Placebo sau Sonic Youth.

Mai sunt stridenţe, majoritatea mici, şi interpretabile tot subiectiv. Spre exemplu, în „oameni de weekend” după ce personajul coboară din maşină în curtea bunicilor, descrisă îngrijit (cu excepţia remarcii „altfel totul e parcă prea tăcut”), ne spune că bunicii urmăreau la TV „nemişcaţi înmormântarea lui michael jackson”. Totuşi, poemul ăsta e, aş zice, unul programatic în cadrul volumului. Odată stabilite reperele aici (contextul fizic în care se învârt personajele, background-ul, dar şi poziţionarea lor în prezent, obiceiurile, rutina ş.a.) acestea sunt menţinute şi aduse fără greş în prim plan, obsesiv, pe toată desfăşurarea „rezervaţiei”.

Pe scurt, vocea care vorbeşte la persoana 1 despre sine şi la a 3-a despre ceilalţi, vocea care analizează şi relatează, care „narează”, este a unei femei care îşi permite luxul de a se situa de la bun început un pic în afara grupului, şi cam aşa reuşeşte să şi rămână până la ultima pagină. Astfel încât uneori se priveşte şi pe sine din afară, ca în ultimele poezii din carte, sau ca aici: „brusc mă simt respinsă / în vagonul de tren corpul începe să se ruşineze / părul se cere aranjat în geam muşchii feţei se deblochează” (din „concediu”). Această poziţionare flexibilă îi permite să vorbească alteori şi în numele grupului (după bunul său plac, sau doar când empatizează cu ei?), iar atunci e vorba despre un noi, ca aici, tot în „oameni de weekend”: „duminică profităm de soare / într-un golfuleţ o saltea de plastic portocalie / a tulburat mătasea broaştei / semn că trupul abia s-a prăbuşit / pare un loc bun şi pentru noi”. Am remarcat cu deosebită încântare acel „duminică profităm de soare”, amintindu-mi de cum se distrau mamele noastre şi mai apoi îşi povesteau între ele distracţiile, prin anii ’80. La fel e şi „marţi reuşim să facem aprovizionarea / miercuri reuşim să gătim” (în „paradisul subteran”) – simulacrul fericirii de cuplu. Asta îmi place la „rezervaţia” Cristinei Ispas, simţul limbajului cotidian care creează anumite subtilităţi (sunt destule în carte), cu o ironie care punctează negreşit din off.  

Dar cine e „grupul”? Grupul e format din fete şi băieţi care au, cum spuneam, un background probabil identic, dar care presupunem că au evoluat diferit. Miky e mai hipsteriţă, Doina e o corporatistă care bifează tot ce trebuie să bifeze – maşină middle class, despărţiri pe aeroport în drum spre vacanţe middle class ş.a., totul în buna tradiţie a revistelor glossy –, iar băieţii par a fi genul cocalari de treabă, gospodari, cu iniţiativă. În timp ce personajul narator stă la umbră şi citeşte o carte, dar de fapt îi OBSERVĂ cu o atenţie inepuizabilă, ei, băieţii dau la peşte. Au scule, au lanternă de-aia de ţi-o prinzi pe frunte cu o curea, meşteresc pe lângă maşini şi pregătesc peşte şi roşii coapte „pe disc”. Pentru cei care nu ştiu care e treaba cu discul, am să detaliez: e vorba despre un disc de tractor care se foloseşte la discuit, după ce s-a arat, şi care trebuie pregătit la cineva care se pricepe înainte, la un atelier, ceva. Deci trebuie să premeditezi serios asta. Se curăţă aşadar şi se polizează, ca să-i dispară rugina, şi umbli cu el după tine în portbagajul maşinii doar pentru plăcerea de a găti „la disc” – o mâncare nesănătoasă, mai ales când e vorba de carne: spre deosebire de grătarul clasic, discul reţine toată grăsimea care se scurge din carne şi carnea practic ajunge să se prăjească în propria grăsime, în loc să fie friptă pe tabla încinsă. Acestea fiind zise, vreau de fapt să spun că detaliile astea realiste îmi plac (cel mai) mult la ce scrie Cristina Ispas. Construiesc cadre de viaţă, le simţi.

Frumoasă e şi poezia care urmează, „furtună amicală”. Personajul narator tocmai iese de la bibliotecă şi se întâlneşte cu fetele, beau bere şi bârfesc şi ele puţin, ca fetele, apoi ajung inevitabil la discuţii despre sex, ca în serialul acela care a făcut furori şi a luat minţile fetelor, iar personajul nostru feminin realizează că relaţia sa „de lungă durată” e un aliat puternic în viaţă, şi-şi sună în consecinţă „relaţia de lungă durată”, care vine şi, cu o mână sigură, o conduce până acasă, timp în care „pe cer clipocesc milioane de stele”. Alt clişeu? Posibil. Tot asumat? Posibil. Dar, din nou, nici nu contează, pentru că e frumos în adevăratul sens al cuvântului. Căldură simplă, casnică, îndeletniciri elementare pe care le fac oamenii sârguincioşi, în speranţa că asta îi va duce într-un loc cu un miligram mai bun, mai frumos: „până la urmă ne hotărâm / eu spăl faianţa în baie dani montează un raft // târziu de tot încercăm cablul pe care l-am găsit prin casă / şi semnalul intră, mai mult decât frumos, în televizor” (din „weekend domestic”). După cum se observă, apare Dani, care e „relaţia de lungă durată” a personajului narator (pe care am să-l botez Cristina, după ideea sugerată de însăşi Cristina în „and if I’ll have to go, will you remember me?”). De aceea, pentru prima oară, între persoana 1 şi persoana a 3-a îşi face loc şi adresarea la a 2-a: după ce Cristina se ciocneşte de tot felul de lucruri şi întâmplări neplăcute (pierdut ochelari de soare, dulap fără farfurii în apartamentul de pe litoral, uşoara neglijenţă a celei care i-a dat cheia apartamentului de pe litoral, apa prea rece a mării, maşinile şi asfaltul care contaminează the seascape) în fine, încheie şi spune „în sfârşit, mă suni, dar sunt prea obosită să-ţi răspund” (în „weekend la mare”). Ştiu că povestesc poezia, dar o să vorbesc şi despre aglomerarea amorfă de detalii din prima parte şi versul confesiv din final, ca o mică răsturnare a orizontului de aşteptare, chiar dacă e banal. Ce vroiam să zic e că de privilegiul adresării la a 2-a (cred că) se va bucura, în mod riguros, numai Dani de-acum înainte – încă un lucru simplu şi frumos în cartea asta. Şi tot poemul „vrabia” e aşa, dar am să-l păstrez pentru final fiindcă mi-a plăcut mult cum începe; la fel e şi ultima strofă din „second life”: „numai noaptea, după ce ai sunat tu, / am avut senzaţia că patul e ridicat undeva foarte sus / şi un omuleţ se tot plimbă agitat pe sub el” – citite astfel, ca nişte descrieri neutre, cu aglutinări voite pe 80% din text, păstrând adresarea directă de-abia la final, mie mi s-au părut nişte scrisori pe care Cristina i le trimite lui Dani, şi asta m-a emoţionat. Am fost acolo, interpus între ei doi, părtaş la micile lor neînţelegeri, bosumflări sau succese.

Inevitabil, în cazul unei construcţii de genul ăsta, acel 80% de care vorbeam mai devreme poate părea balast. Iar balastul, ştim bine, poate părea inutil. Doar că nu întotdeauna şi e. Spre exemplu, se foloseşte când realizezi sistematizarea unei autostrăzi. E o umplutură structurantă. Şi în „rezervaţia” uneori sunt poeme întregi care ar putea lipsi la o adică, după cum în fiecare poem sunt versuri sau chiar strofe cărora nu le-ai simţi neapărat lipsa, dacă n-ar fi. Dar „rezervaţia” nu e un volum construit din texte independente, ci un poem mai lung care acumulează tensiune mocnită pas cu pas şi o menţine mocnită până la capăt. Pot funcţiona şi independent aceste texte, pot fi citate (şi citite) fără problemă şi separat, dar forţa lor stă în efectul de acumulare şi în perspectivele care se deschid treptat şi, deseori, aproape accidental pe parcursul lecturii.

Sunt însă şi multe versuri memorabile luate ca atare, versuri care surprind perfect o stare, o acţiune, un cadru fizic etc. şi care polarizează în jurul lor tot textul, precum magnetul pilitura de fier, precum iehovistul mulţimea paralizată, ha ha. N-am folosit întâmplător această superbă figură de stil, pentru că voi începe simpla enumerare a acestor versuri cu ceva de genul:
–          în „weekend în bucureşti”: „e ora la care singurele fiinţe întâlnite pe străzi / sunt misionarii / în cămăşile lor albe, tunşi nazi, / şi pisicile care se caţără pe nivele / la o fereastră, tălpile cuiva care se bucură de razele târzii, / par două păsări adormite”;
–          în „oameni de weekend II”: „vara asta totul s-a întâmplat în fugă / am înotat cumva atinşi de panică”;
–          în „film poliţist”: „seara, prietenul elenei îmi explică rar / de ce în fericire suntem toţi romantici şi retarzi / iar în nefericire avangardişti şi inteligenţi / prietenul elenei e adolescent ridic între noi un zid al toleranţei / şi încerc să nu obosesc”;
–          în „visine”: „tipul de lângă mine arată ca un motan / în puloverul lui de lână în dungi / şi pare foarte sincer când îmi spune ceva”;
–          în „weekend la ţară”: „în bucătărie, varza se topeşte încet în cratiţă / dincolo, din ce în ce mai voluminoasă, umplută cu sedative, / doarme bunica”;
–          în „I’m in the basement, you’re in the sky”: „când mă întorceam acasă, într-o seară / un tip care venea din sens invers / a început brusc să meargă cu spatele / n-a făcut nici un semn nu mi-a zâmbit n-a zis absolut nimic / apoi şi-a reluat mersul normal”;
–          în „click”: „iar apoi nu fac decât să mă gândesc / cât de mult mi-ar plăcea / cu un simplu click pe umăr, întruna tot restul nopţii, / să te pot / micşora, mări, micşora”;
–          în „moartea dlui popescu”: „toamna începe la fereastră ca o toamnă din filme”;
–          şi mai sunt destule, dar, în sfârşit, în „vrabia”, după cum am promis: „în noaptea aia am visat grămezi de maci / maci în iarbă, pe marginea drumului, maci în lanul de rapiţă / în cimitirul de maşini maci în gunoi / flori despre care ştiam că nu le îngrijeşte nimeni / ’când eşti în depresie tot ce e în afara depresiei / ţi se pare complet lipsit de strălucire şi de inteligenţă?’ / ’dar cine spune aşa ceva?’ / ai mai stat puţin în uşă apoi ai dispărut / probabil să fumezi pe balcon furtuna trecuse / pilota umflată deasupra mea părea o mare încă înspumată / dar care bătea în retragere”.

Închei aici, cu drag. Sper să citească şi alţii „rezervaţia” şi să se bucure de micile depresii mocnite şi micile duioşii care le sar imediat în ajutor, care ies până la urmă din pagină şi ţi se furişează în creier.