Marius Ianuş – „Ştrumfii afară din fabrică!”, Cartea Românească, 2007

E o poezie în „Ştrumfii afară din fabrică!” intitulată „Black Celebration” în care se povesteşte despre un băiat virgin de 17 ani şi o fată (ne place să credem) mai puţin virgină care dansau şi se mozoleau pe piesa asta de la Depeche Mode, cocoţaţi pe o masă într-un bar din Sinaia. Şi, cum dansau ei lasciv „destul de încet şi destul de sofisticat”, băiatul s-a trezit încăierat de gaşca iubitului fetei. Mă rog, poezia nu e doar despre asta, e şi despre altele. E şi despre Depeche Mode şi despre faptul că Ianuş vrea acum să facă dreptate: Depeche Mode a fost cea mai bună trupă a generaţiei sale, chiar dacă lui în adolescenţă îi plăcea Pink Floyd, ne spune. Asta aş vrea să fac şi eu aici, să fac dreptate, chiar dacă în adolescenţă mi-a plăcut Pink Floyd şi am luat câteva decizii absolut esenţiale în viaţă din cauza asta. Cu alte cuvinte: „Ştrumfii afară din fabrică!” e cea mai bună carte a lui Marius Ianuş. Nu „Ursul” (care e bună, dar încă e contaminată de Filologie), nu „Refuz etc.” (unde aproape că sunt de părere cu Iovănel), nu. Ci „Ştrumfii”. Care are şi CD cu mai multe poezii din volum în lectura autorului, care are voce frumoasă şi citeşte foarte frumos. Chiar dacă el, autorul, înverşunat azi în drumul său spre mântuire (cel puţin la fel de înverşunat cum era şi spre altele mai lumeşti în trecut) mai nou şi-a renegat, la grămadă cu restul, şi aceste poezii.

„Lirism elementar” spune Ianuş himself pe coperta 4 a cărţii, şi aşa e. De-aia mi-a şi plăcut „Ştrumfii”. Fără a pierde nimic din transfuzia de viaţă / suflet / emoţie cu care Ianuş să zicem că îşi obişnuise cititorii, cartea asta are zone în care cu adevărat atinge punctul zero al poeziei, punctul terminus, ca la marii poeţi (orientali, dar nu numai), sau ca în psalmii regelui David, dacă vreţi. Adică o lirică situată exact la opusul poeziei-artefact pretenţioase şi îmbâcsite, a poeziei construite ca să poată însemna orice pentru oricine şi în acelaşi timp să nu însemne nimic dar să intimideze cumva, fiind menţinută aşadar în mod voit pe un teren ambiguu pentru a putea contracara la nevoie prin complexitatea aia obositoare indusă artificial, cu pompa. Nu dau nume din poeţi generaţionişti colegi cu Ianuş care scriu aşa, dar vă invit să-i ghiciţi. Dimpotrivă, când scrii (iau la întâmplare) versuri ca astea „Sînt Marius Ianuş, am petrecut 30 de ani / în viaţă, iar acum merg pe bulevardul năclăit de ploaie / cu cămaşa lipită de piele” nu spui nimic în plus faţă de ceea ce ai scris acolo (eşti autentic), chiar dacă laşi posibile imperfecţiuni (eşti viu), dar spui enorm. Au fost primele versuri din „Cel bun, cel rău, cel urât” şi poezia putea să se încheie aici, pentru că în acelaşi timp ea s-a deschis la infinit. Am momente în care sunt ferm convins că nu e nimic mai important în comunicare decât să atingi acest punct zero, când nimic nu mai poate fi spus după ceea ce ai spus tu, pentru că nu ar mai avea sens, pentru că ce ai spus tu e capăt de linie; ai închis cu „nt”, ca la Fazan. Când replica nu poate fi decât tăcere, primirea şi asimilarea în tăcere a ceea ce ai spus tu, şi atât. Când nu mai contează dacă celălalt empatizează cu / crede / înţelege / simte / ş.a. ceea ce ai comunicat tu, pentru că ceea ce ai comunicat tu e dincolo de astea. E genul de artă care transcede artei ca artefact; e un produs final născut final din prima, egal cu sine din prima, autoreferenţial. De-aia şi trebuie să fie „elementar”, pentru că atunci când e dozată cu măiestrie, talent, har – spuneţi-i cum vreţi – doar simplitatea extremă atinge perfecţiunea. Şi asta se zice că ar fi valabil în orice artă, inclusiv în artele apărute după apariţia celor 7, sau în aşa-zisele arte, deci inclusiv în gastronomie :) Dar, iarăşi, vă las să vă gândiţi dacă e aşa sau nu în ceea ce vă priveşte.

De aceea, aş citi de o mie de ori mai degrabă poezii ca „O zi din viaţa mea pe pământ” decât plicticoşenii neoexpresionisteposttextualisteermeticesuprarealistînderivă. O zice şi Ianuş mai încolo, în „De ce scriu ştrumfii” (un ars poetica? nu săriţi, dragi absolvenţi de Filologie). Zice că ei scriu „Pentru că am auzit broaştele oraşului în aurolaci şi / aurolacii în canale / într-un musical-horror adevărat / care crapă ţeasta literaturii / şi face din tot neoexpresionismul o cîrpă”. Chiar dacă expresivitatea asta hard & heavy poate nu e cea mai avantajoasă aici şi unora (mie, de exemplu) le poate părea greţoasă în anumite momente ale zilei (dar ăsta e riscul când scrii straight, ai şi făcut Filologie şi de felul tău eşti un pic mai cocoş), e un text destul de clar şi puternic. Dar hai mai bine s-o citez în întregime pe cealaltă, „O zi din viaţa mea pe pământ”:

Într-o zi o să intru în Argentin
şi o să găsesc un pub înecat în lampadare

la o masă înaltă două studente sofisticate
or să-şi învîrtă frapeurile cu nişte paie lungi…

O să mă gîndesc ce a fost Argentin pentru mine –
la boîte ordureuse în care m-am înfipt
în prima mea zi de Bucureşti
şi am rămas acolo,
pentru că intrasem în mine…

Într-o zi o să-mi lipesc nasul
de geamurile năucitoare ale lui Argentin
şi o să văd două studente extraterestre
etalîndu-şi ştrampii ireal de lungi…

Într-o zi o să deschid încet uşa lui Argentin
ca un bătrîn profesor mucegăit
cu mîna clănţănind bezmetic pe clanţă
cu lecţia înnodată în gît
cu inima goală

Argentin e un bar low în Bucureşti undeva prin Lipscani, care în perioada când scria Ianuş poezia asta era şi mai low, iar în perioada în care venea prima dată în Bucureşti era The Lowest. Despre ce e poezia? Despre Ianuş şi Ianuş-omul-generic de acum (2007). Despre Ianuş-omul-generic cel de atunci (înainte de 2000). Despre identitate şi regăsirea ei (cu toate transformările care se petrec în noi atunci), sau despre pierderea ei (idem). Despre cum e cu oamenii, cu lumea; lumea din jurul oamenilor care cred că lume e tot ceea ce îi înconjoară pe ei, la o distanţă egală de ombilicul lor sau de nodul cravatei lor, după caz. Despre tranziţia dureroasă de la eroism la (de)cădere. Putem să o luăm cuvânt cu cuvânt (eu nu găsesc niciunul în plus, niciunul în minus – dragi scriitori, aţi făcut vreodată exerciţiul ăsta pe textele voastre? Vă veţi înspăimânta.), putem să ne întrebăm de ce „paie lungi”, de ce „ştrampii”, de ce „clănţănind”, de ce cuvintele alea în franceză, şi de ce acolo şi de ce franceză, şi poate găsim şi răspunsurile, numai că nu asta a vrut Ianuş; el pur şi simplu a scris. Şi putem să brodăm la nesfârşit aşa, după cum putem mai bine să tăcem, frumos, în faţa a ceea ce se cheamă poezie.

Remarcabilă la Marius Ianuş e capacitatea lui de a polariza pilitura de fier pe anumite zone ale textului, prin introducerea (sunt aproape sigur: intuitivă. Egal talent.) a unei construcţii, care se întâmplă de multe ori să fie o figură de stil. E o marcă a lui, face asta şi în „Ştrumfii”; o face până şi în poeziile cele mai elementare, cum e „K1”, unde o face (tot intuitiv) folosind repetiţia, pentru a rămâne în perimetrul elementarului:

Aicea sînt banii
Aicea sînt banii

Şi aicea o poză
trimisă de un amic
de demult –
cineva pe malul mării

/cine?
ce mare?/

La televizor e un meci de K1 –
am renunţat la Sade

şi pe canapea o frumoasă
femeie goală

/o interesează K1?
i-am spus că am copil?/

şi aicea sînt banii
aicea sînt banii

În tot textul nu e nicio figură de stil, nicio ambiguizare, nici măcar un cuvânt din afara elementarului. Din contră, doar cuvintele cele mai la îndemână, ba chiar folosite într-o formă încă şi mai la îndemână („aicea”), cu insistenţă. Pentru un ritm mai bun şi pentru a fi cât mai coerent cu restul mecanismelor lirice, sau – îmi place mie să cred – pur şi simplu fiindcă aşa i-a venit şi n-a mai găsit de cuviinţă să modifice. Nici măcar o situaţie cât de cât excepţională, ci banal cap-coadă, dezarmant şi uluitor şi superb, situaţii-clişeu şi construcţii-clişeu de care oricum nu-i pasă pentru că ce face el e deasupra acestor poveşti: de la acel „de demult” care creează adâncime în text şi plasează personajul în relaţie cu un trecut diferit de prezentul (banal) pe care îl trăieşte absent, şi până la referinţele cele mai la îndemână pentru un personaj mediu, blazat, nesimţit – Sade, K1, femeia goală care concurează meciul K1 de la televizor. Mie mi-a plăcut.

Mai sunt şi alte poezii, din acelaşi imaginar şi în aceeaşi logică a bărbatului standard candidat la o existenţă middle class pe credit ipotecar, condimentată de emisiuni TV şi escapade la supermarket pe weekend. Vreo câteva sunt despre fantezii erotice cu puştoaice, altele despre echipa Rapid, altele despre micile mizerii ale lumii îmbuibaţilor şi „coţofenelor” în care, cu voia sa / fără voia sa, a aterizat şi personajul Marius Ianuş. Adică omul trecut de 30 de ani, cu crize şi depresii, cu „un copil minunat” şi „o soţie uluitoare”, cu un job despre care i-e jenă să vorbească dar care îi aduce bani să-şi plătească creditul ipotecar şi să iasă la cafele cu puştoaice, cu oameni în jurul său (Schiop, Sănduţa, Gabi, Ovidel, Ionuţ, MM, Cezar, Domnica soţia, Zveruţa fiica lor) despre care are amintiri ce nu-i dau pace şi la care se raportează întotdeauna extrem de subiectiv şi uneori isteric, dar – o ştie şi el, şi asta îl omoară încet, şi o ştie – din ce în ce mai distant. Spune undeva într-o poezie: „Eşti cumva departe înfăşurat / într-un halou de fum şi dragoste.” Întrerupe însă din când în când tensiunea asta pâcloasă cu poezii scurte, unele dintre ele intitulate chiar „Cîntec elementar”, cum e asta, care are subtitlul „pentru Domnica”:

Omoară-ţi patronul
şi mergi mai departe

Cum ar fi putut să înţeleagă
păşunistul ăla înfumurat
toată dragostea
din textele noastre „pornografice”?

Sîntem copiii unui timp
burduşit cu primejdii…

Omoară-ţi patronul
şi mergi mai departe.

N-o mai comentez, pentru că se foloseşte de mecanisme oarecum similare ca cea pe care am pus-o mai sus, cu menţiunea că aici apare şi ce ziceam încă şi mai înainte, cu pilitura de fier şi figura de stil.

Ar mai fi textele din grupajul final, grupaj care poartă titlul volumului. Sunt în mare parte poezii unde apar şi personaje din proximitatea lui Ianuş, cărora Ianuş le administrează mici poliţe, urecheli, de undeva de sus, cu duioşie şi zâmbet de superioritate; apoi alte poezii în care – la fel de puţin obiectiv – Ianuş se entuziasmează în faţa vreunei persoane sau text, ori poezii în care enunţă crezuri generaţioniste, tot aşa, din postura celui care are dreptul s-o facă fiindcă şi-a câştigat cu suferinţă hard & heavy acest drept, lol. Mai e şi o poezie de Răzvan Ţupa pe care Ianuş a inserat-o la final şi despre care pare să vorbească la modul wow! în penultimul text al cărţii (şi ultimul pe care îl semnează el); o fi vreun proiect relaţional de-al lui Ţupa. Dar nu e o poezie proastă, din contră. În ea răzbate minima umbră a unei reminiscenţe de viaţă / suflet / emoţie, acolo, ceva, iar asta cred că e un bun câştigat în cazul poeziei lui Ţupa. Printre toate astea, mai e şi o poezie care parazitează grupajul; se cheamă „Ţară de rahat” şi e o scrisoare pe care Ianuş o scrie României, în care vorbeşte despre securişti, răzbunări, războaie cu lumea culturală, mizerii şi frustrări, totul pe un ton lătrat caustic marca Marius Ianuş; un text puternic şi destul de reuşit în sine, dar superplictisitor în contextul volumului ăstuia. O să închei însă cu una dintre cele mai frumoase poezii din acest grupaj şi din toată cartea şi, de fapt, din tot ce a scris Ianuş. Se cheamă „Ştrumfii caută lumea adevărată în amintire”.

Au trecut cîţiva ani de cînd sufeream bot în bot
ca două javre dispuse.
Lumea, între timp, s-a strîmtat
şi a început să crape în coate…

Nu ştiu ce mai faci.

O mai ţii minte pe Iulia,
tristeţea şi nedumerirea noastră?
Iulia te iubea mai mult pe tine,
ăsta e adevărul adevărat,
deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta…

Unde eşti? Unde mai rulează
poantele tale năucitoare?

Am auzit că a murit taică-tu şi toate orele noastre
s-au răsucit în ochii mei ca un film mut.

Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu.
N-am putut să-mi aduc aminte de ce şi
pentru cine.

Eşti cumva departe înfăşurat
într-un halou de fum şi dragoste.

Ionuţ, zîmbetul tău e numai amintire
şi mersul tău de girafă grăbită
e numai amintire.

Anunțuri

Cristina Ispas – „rezervaţia”, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011

 

Cartea asta e despre omul care aspiră la o normalitate gen clasa de mijloc în România anilor 2000. Poezia ei stă tocmai în micile drame şi dramolete pe care acest om, ca tot omul, le învesteşte cu semnificaţii şi le rumegă; după care le abandonează, pentru ca apoi iar să revină la ele şi să le supraanalizeze cu infinită răbdare (aşa cum foarte pertinent observă şi cineva care semnează HitGirl pe coperta 4 a cărţii). Asta e frumos în „rezervaţia”, şi aşa e toată: detalii prăfoase, mizilicuri ce compun viaţa aspirantului la echilibru şi normalitate în România anilor 2000, observate îndelung, răbdător, însă mai mereu într-o permanentă încordare. Par a fi relatate cu răceală (poate fiindcă e luciditate cât cuprinde), dar nu e răceală. Deseori, e momentul acela foarte special când laşi să se vadă că eşti OK, nu s-a întâmplat nimic, însă doar la o simplă atingere izbucneşti în plâns şi nu te mai poţi opri. Şi şi asta mi s-a părut frumos la „rezervaţia”.

În schimb, nu prea am înţeles de ce volumul a fost spart în mai multe grupaje şi nici de ce unele au primit denumiri aşa pretenţioase („oameni de weekend”, „maşinile dezirante”, „sindromul clerambeault”, „filme stricate”), de vreme ce aproape toate poeziile din fiecare grupaj par că ar putea sta fiecare la rândul său în celălalt grupaj ş.a.m.d. Înţeleg, sau încerc să înţeleg, de ce înainte să înceapă primul grupaj a fost introdus un text stingher; acolo se află premisele întregii construcţii de după. Acest prim poem se cheamă „grupul de suport” şi e la rândul său spart (în sens cronologic?) în:
–          „a) amintirea” unei zile de toamnă (comunistă?) cu începutul şcolii şi învăţătoarea şi frunzele „care nu încetau să cadă / în culori calde” peste „trupul plin” al acesteia – adică momentul când, prin forţa destinului şi a unui clişeu asumat, s-a format „grupul”; „grupul prinde viaţă” spune vocea; „grupul” acesta devenind mai apoi un leit-motiv al volumului; personal, mi se pare un termen bine găsit, formulat, plasat, exploatat etc.
–          „b) prietenii” este despre ei când au mai crescut şi încep inclusiv să consume alcool şi, ne place să credem, câteva droguri uşoare („pradă unei dulci ameţeli” – frumos, iarăşi; păcat că, repetat mai apoi, parcă pierde ceva) şi să teoretizeze nesfârşit şi inutil despre lume şi viaţă, ceea ce ar putea în mintea noastră să-i plaseze în oribila perioadă a adolescenţei, dar nu neapărat: „atunci grupul se uită în sfârşit la lume / şi are impresia că o descifrează / are impresia că o înţelege perfect”;
–          „c) acţiunea” nu ştiu exact ce rol are în economia textului, cred doar că accentuează ce este la „b)”, adică e despre cum se bucură ei între ei şi se simt bine, „muşte care zumzăie fericite în vitrina însorită” zice vocea, voce care vorbeşte desprea ea însăşi la persoana 1 şi despre „grupul” din care face parte la a 3-a. Şi care face constatări, şi analizează… de parcă ar fi vocea unei femei Fecioară, şi mai multe nu.
–          „d) amprente” e ultimul, când membrii grupului au mai crescut, fumează ţigări pe care le strivesc cu bocancul şi vorbesc la telefon. „cerul e acoperit de puncte negre” spune vocea, iar şi ei sunt la fel, dark, ne gândim noi. Ei râd spart, „frânt”, şi râsul nu mai aparţine sufletului, ci trupului: „un râs iese frânt dintr-un trup / apoi din altul”, după cum sufletul probabil că e deja pa!, căci „de la un timp câţiva continuă să urmărească punctele negre / care se deplasează încet spre stânga / câţiva încep deja să uite / câţiva înnebunesc”. Sigur, e după manual toată construcţia asta a intrigii, a acţiunii şi deznodământului, dar ce contează? E simplu şi frumos. Păcat de final, cu „emoţia pur şi simplu emoţia n-a fost niciodată / un bun detectiv” care mie cel puţin îmi sună atât de filo şi cu pretenţii filo, că n-am cuvinte. Aproape că merita să fie aşa mai bine, scuzaţi-mi îndrăzneala: „emoţia pur şi simplu emoţia / n-a fost / niciodată”, sau în tot cazul păstrate doar urmele aproape şterse ale conceptului de „emoţie”, gâtuit, pe moarte. Asta în caz că trebuia să mai fie ceva.

De ce insist chiar pe textul de deschidere? Pentru că acesta conţine majoritatea datelor şi mecanismelor ce vor fi folosite şi în rest – şi pe cele inspirate, şi pe celelalte mai puţin inspirate. Spre exemplu, dincolo de răul pe care îl fac versurile filo ca cele de mai sus (mă feresc să le zic altfel, înţelegeţi fiecare ce vreţi) şi care se mai strecoară în mod constant ici-colo şi prin alte poezii din „rezervaţia”, cel puţin îndoielnică mi se pare şi inserarea unor versuri construite vădit pe voce indie, alternative (nici aici nu ştiu să zic mai bine) şi care vin ca nuca în perete faţă de vocea tensionată, uşor caustică şi uşor enerva(n)tă, dar altfel extrem de lucidă, din care e făcut 95% din materialul cărţii. Nu ştiu dacă acel 95% (relatare curată, realistă, obiectiv-subiectiv-obiectivă) n-ar fi fost incomplet fără ceva pe lângă, dar ce e acum 5% e colorat strident şi cu lipituri neglijente. Un alt exemplu indie, tot din primul text: „de umeri sunt poate atârnate genţi / la gât sunt poate înfăşurate fulare”. Se vede imediat aţa albă. Dar înţeleg că Cristina Ispas chiar şi-a dorit asta, pentru că motto-urile pe care le foloseşte (din belşug) în carte sunt contrapuse aproape în mod radical, venind din cele două zone amintite mai sus: filo şi indie etc. Are motto-uri din Kurt Kobain XXX (?? ce-o mai fi asta, nu ştim), are motto din Rainer Maria Rilke, are motto din Joy Division sau Morcheeba. Se putea şi fără ele. Sau măcar se putea fără atâta emfază în a le afirma ca pe nişte pârghii călăuzitoare, mai ales când nu se îmbină între ele şi mai mult strică. Dar e drept că eu prefer să citesc texte fără motto şi, în general, fără nicio referinţă, cu atât mai mult dacă e pe zona filo / livresc. Deci e o judecată megasubiectivă aici. La fel, se putea şi fără atâtea titluri în engleză, mai ales dacă sunt versuri ale unor piese Placebo sau Sonic Youth.

Mai sunt stridenţe, majoritatea mici, şi interpretabile tot subiectiv. Spre exemplu, în „oameni de weekend” după ce personajul coboară din maşină în curtea bunicilor, descrisă îngrijit (cu excepţia remarcii „altfel totul e parcă prea tăcut”), ne spune că bunicii urmăreau la TV „nemişcaţi înmormântarea lui michael jackson”. Totuşi, poemul ăsta e, aş zice, unul programatic în cadrul volumului. Odată stabilite reperele aici (contextul fizic în care se învârt personajele, background-ul, dar şi poziţionarea lor în prezent, obiceiurile, rutina ş.a.) acestea sunt menţinute şi aduse fără greş în prim plan, obsesiv, pe toată desfăşurarea „rezervaţiei”.

Pe scurt, vocea care vorbeşte la persoana 1 despre sine şi la a 3-a despre ceilalţi, vocea care analizează şi relatează, care „narează”, este a unei femei care îşi permite luxul de a se situa de la bun început un pic în afara grupului, şi cam aşa reuşeşte să şi rămână până la ultima pagină. Astfel încât uneori se priveşte şi pe sine din afară, ca în ultimele poezii din carte, sau ca aici: „brusc mă simt respinsă / în vagonul de tren corpul începe să se ruşineze / părul se cere aranjat în geam muşchii feţei se deblochează” (din „concediu”). Această poziţionare flexibilă îi permite să vorbească alteori şi în numele grupului (după bunul său plac, sau doar când empatizează cu ei?), iar atunci e vorba despre un noi, ca aici, tot în „oameni de weekend”: „duminică profităm de soare / într-un golfuleţ o saltea de plastic portocalie / a tulburat mătasea broaştei / semn că trupul abia s-a prăbuşit / pare un loc bun şi pentru noi”. Am remarcat cu deosebită încântare acel „duminică profităm de soare”, amintindu-mi de cum se distrau mamele noastre şi mai apoi îşi povesteau între ele distracţiile, prin anii ’80. La fel e şi „marţi reuşim să facem aprovizionarea / miercuri reuşim să gătim” (în „paradisul subteran”) – simulacrul fericirii de cuplu. Asta îmi place la „rezervaţia” Cristinei Ispas, simţul limbajului cotidian care creează anumite subtilităţi (sunt destule în carte), cu o ironie care punctează negreşit din off.  

Dar cine e „grupul”? Grupul e format din fete şi băieţi care au, cum spuneam, un background probabil identic, dar care presupunem că au evoluat diferit. Miky e mai hipsteriţă, Doina e o corporatistă care bifează tot ce trebuie să bifeze – maşină middle class, despărţiri pe aeroport în drum spre vacanţe middle class ş.a., totul în buna tradiţie a revistelor glossy –, iar băieţii par a fi genul cocalari de treabă, gospodari, cu iniţiativă. În timp ce personajul narator stă la umbră şi citeşte o carte, dar de fapt îi OBSERVĂ cu o atenţie inepuizabilă, ei, băieţii dau la peşte. Au scule, au lanternă de-aia de ţi-o prinzi pe frunte cu o curea, meşteresc pe lângă maşini şi pregătesc peşte şi roşii coapte „pe disc”. Pentru cei care nu ştiu care e treaba cu discul, am să detaliez: e vorba despre un disc de tractor care se foloseşte la discuit, după ce s-a arat, şi care trebuie pregătit la cineva care se pricepe înainte, la un atelier, ceva. Deci trebuie să premeditezi serios asta. Se curăţă aşadar şi se polizează, ca să-i dispară rugina, şi umbli cu el după tine în portbagajul maşinii doar pentru plăcerea de a găti „la disc” – o mâncare nesănătoasă, mai ales când e vorba de carne: spre deosebire de grătarul clasic, discul reţine toată grăsimea care se scurge din carne şi carnea practic ajunge să se prăjească în propria grăsime, în loc să fie friptă pe tabla încinsă. Acestea fiind zise, vreau de fapt să spun că detaliile astea realiste îmi plac (cel mai) mult la ce scrie Cristina Ispas. Construiesc cadre de viaţă, le simţi.

Frumoasă e şi poezia care urmează, „furtună amicală”. Personajul narator tocmai iese de la bibliotecă şi se întâlneşte cu fetele, beau bere şi bârfesc şi ele puţin, ca fetele, apoi ajung inevitabil la discuţii despre sex, ca în serialul acela care a făcut furori şi a luat minţile fetelor, iar personajul nostru feminin realizează că relaţia sa „de lungă durată” e un aliat puternic în viaţă, şi-şi sună în consecinţă „relaţia de lungă durată”, care vine şi, cu o mână sigură, o conduce până acasă, timp în care „pe cer clipocesc milioane de stele”. Alt clişeu? Posibil. Tot asumat? Posibil. Dar, din nou, nici nu contează, pentru că e frumos în adevăratul sens al cuvântului. Căldură simplă, casnică, îndeletniciri elementare pe care le fac oamenii sârguincioşi, în speranţa că asta îi va duce într-un loc cu un miligram mai bun, mai frumos: „până la urmă ne hotărâm / eu spăl faianţa în baie dani montează un raft // târziu de tot încercăm cablul pe care l-am găsit prin casă / şi semnalul intră, mai mult decât frumos, în televizor” (din „weekend domestic”). După cum se observă, apare Dani, care e „relaţia de lungă durată” a personajului narator (pe care am să-l botez Cristina, după ideea sugerată de însăşi Cristina în „and if I’ll have to go, will you remember me?”). De aceea, pentru prima oară, între persoana 1 şi persoana a 3-a îşi face loc şi adresarea la a 2-a: după ce Cristina se ciocneşte de tot felul de lucruri şi întâmplări neplăcute (pierdut ochelari de soare, dulap fără farfurii în apartamentul de pe litoral, uşoara neglijenţă a celei care i-a dat cheia apartamentului de pe litoral, apa prea rece a mării, maşinile şi asfaltul care contaminează the seascape) în fine, încheie şi spune „în sfârşit, mă suni, dar sunt prea obosită să-ţi răspund” (în „weekend la mare”). Ştiu că povestesc poezia, dar o să vorbesc şi despre aglomerarea amorfă de detalii din prima parte şi versul confesiv din final, ca o mică răsturnare a orizontului de aşteptare, chiar dacă e banal. Ce vroiam să zic e că de privilegiul adresării la a 2-a (cred că) se va bucura, în mod riguros, numai Dani de-acum înainte – încă un lucru simplu şi frumos în cartea asta. Şi tot poemul „vrabia” e aşa, dar am să-l păstrez pentru final fiindcă mi-a plăcut mult cum începe; la fel e şi ultima strofă din „second life”: „numai noaptea, după ce ai sunat tu, / am avut senzaţia că patul e ridicat undeva foarte sus / şi un omuleţ se tot plimbă agitat pe sub el” – citite astfel, ca nişte descrieri neutre, cu aglutinări voite pe 80% din text, păstrând adresarea directă de-abia la final, mie mi s-au părut nişte scrisori pe care Cristina i le trimite lui Dani, şi asta m-a emoţionat. Am fost acolo, interpus între ei doi, părtaş la micile lor neînţelegeri, bosumflări sau succese.

Inevitabil, în cazul unei construcţii de genul ăsta, acel 80% de care vorbeam mai devreme poate părea balast. Iar balastul, ştim bine, poate părea inutil. Doar că nu întotdeauna şi e. Spre exemplu, se foloseşte când realizezi sistematizarea unei autostrăzi. E o umplutură structurantă. Şi în „rezervaţia” uneori sunt poeme întregi care ar putea lipsi la o adică, după cum în fiecare poem sunt versuri sau chiar strofe cărora nu le-ai simţi neapărat lipsa, dacă n-ar fi. Dar „rezervaţia” nu e un volum construit din texte independente, ci un poem mai lung care acumulează tensiune mocnită pas cu pas şi o menţine mocnită până la capăt. Pot funcţiona şi independent aceste texte, pot fi citate (şi citite) fără problemă şi separat, dar forţa lor stă în efectul de acumulare şi în perspectivele care se deschid treptat şi, deseori, aproape accidental pe parcursul lecturii.

Sunt însă şi multe versuri memorabile luate ca atare, versuri care surprind perfect o stare, o acţiune, un cadru fizic etc. şi care polarizează în jurul lor tot textul, precum magnetul pilitura de fier, precum iehovistul mulţimea paralizată, ha ha. N-am folosit întâmplător această superbă figură de stil, pentru că voi începe simpla enumerare a acestor versuri cu ceva de genul:
–          în „weekend în bucureşti”: „e ora la care singurele fiinţe întâlnite pe străzi / sunt misionarii / în cămăşile lor albe, tunşi nazi, / şi pisicile care se caţără pe nivele / la o fereastră, tălpile cuiva care se bucură de razele târzii, / par două păsări adormite”;
–          în „oameni de weekend II”: „vara asta totul s-a întâmplat în fugă / am înotat cumva atinşi de panică”;
–          în „film poliţist”: „seara, prietenul elenei îmi explică rar / de ce în fericire suntem toţi romantici şi retarzi / iar în nefericire avangardişti şi inteligenţi / prietenul elenei e adolescent ridic între noi un zid al toleranţei / şi încerc să nu obosesc”;
–          în „visine”: „tipul de lângă mine arată ca un motan / în puloverul lui de lână în dungi / şi pare foarte sincer când îmi spune ceva”;
–          în „weekend la ţară”: „în bucătărie, varza se topeşte încet în cratiţă / dincolo, din ce în ce mai voluminoasă, umplută cu sedative, / doarme bunica”;
–          în „I’m in the basement, you’re in the sky”: „când mă întorceam acasă, într-o seară / un tip care venea din sens invers / a început brusc să meargă cu spatele / n-a făcut nici un semn nu mi-a zâmbit n-a zis absolut nimic / apoi şi-a reluat mersul normal”;
–          în „click”: „iar apoi nu fac decât să mă gândesc / cât de mult mi-ar plăcea / cu un simplu click pe umăr, întruna tot restul nopţii, / să te pot / micşora, mări, micşora”;
–          în „moartea dlui popescu”: „toamna începe la fereastră ca o toamnă din filme”;
–          şi mai sunt destule, dar, în sfârşit, în „vrabia”, după cum am promis: „în noaptea aia am visat grămezi de maci / maci în iarbă, pe marginea drumului, maci în lanul de rapiţă / în cimitirul de maşini maci în gunoi / flori despre care ştiam că nu le îngrijeşte nimeni / ’când eşti în depresie tot ce e în afara depresiei / ţi se pare complet lipsit de strălucire şi de inteligenţă?’ / ’dar cine spune aşa ceva?’ / ai mai stat puţin în uşă apoi ai dispărut / probabil să fumezi pe balcon furtuna trecuse / pilota umflată deasupra mea părea o mare încă înspumată / dar care bătea în retragere”.

Închei aici, cu drag. Sper să citească şi alţii „rezervaţia” şi să se bucure de micile depresii mocnite şi micile duioşii care le sar imediat în ajutor, care ies până la urmă din pagină şi ţi se furişează în creier.