Charles Bukowski – „Femei”, Polirom, 2009

Am avut ghinionul să iau cartea asta cu mine în bagajul de mână, aşa că de când sunt cazat aici în grotă a trebuit s-o citesc în lipsă de altceva. Ar mai fi fost şi „Gomorra” de Roberto Saviano, dar cred că m-a enervat stilul ăla jurnalistic fără pic de fler artistic, sau care atunci când se căzneşte să facă artistic produce clişeu după clişeu. Cu alte cuvinte, după primele cincizeci de pagini am pus „Gomorra” în stand by şi am rămas cu prostia asta intitulată în mod simplu şi sugestiv „Femei”. Ca şi când.

Cartea a fost publicată la sfârşitul anilor ’70, când Bukowski deja acumulase oaresce experienţă de viaţă şi, să presupunem, oaresce frustrări. Aşa că şi-a pus personajul pe nume Hank Chinaski, poet alcoolic trecut de 50 de ani, să povestească cu directeţe la persoana întâi despre tot felul de tipe cu care se anturează şi pe care încearcă, şi în bună măsură reuşeşte, să le ciocănească. Sau la care reuşeşte să pompeze, ca să folosesc unul din verbele pe care le foloseşte şi Bukowski în carte, iar ăsta poate fi un amănunt drăguţ până la urmă, căci ni-l şi închipuim pe libidinos zicând aşa, cu rânjet. Nu mai e nevoie să menţionez că biografia lui Chinaski seamănă teribil cu cea a lui Bukowski însuşi; prin extensie, femeile din viaţa de personaj literar a lui Chinaski e posibil să fie inspirate grosolan din femeile în carne şi oase care, într-o anumită perioadă a vieţii lor, l-au întâlnit pe Bukowski şi au avut parte de el.

Aproape fără excepţie, femeile din cartea asta sunt nişte distruse :) Şi nici măcar interesante nu sunt, pentru că sunt construite după tipologii STAS. Bukowski nu-şi bate capul să fie prea creativ la nivelul ăsta, ci pur şi simplu relatează ceva ce ştim cu toţii deja. Vreo 30 la număr, cu totul, sunt personaje feminine conturate puternic, simpliste şi previzibile (şi previzibil e şi Hank Chinaski, în ce face şi ce spune), iar diferenţele dintre ele sunt mărunte, dar decisive pentru Chinaski: de la culoarea părului, la lărgimea pizdei. De la accent (Texas, Utah, L.A., N.Y.C., Vancouver), la faptul că se droghează mai mult sau mai puţin. În rest, calapodul e comun. Sunt semi-depresive isterice, cu o viaţă personală atât de plină de evenimente încât ar putea umple fiecare un roman teribilist de mărimea romanului „Femei” de Bukowski, dar egal de lipsită de consistenţă, căci doar senzaţionalistă, fără verticalizări, lol. Nici în constituţia personajelor, nici în planurile acţiunii şi nici în faptele în sine nu există adâncimi. Dar asta pot să înţeleg şi ca pe ceva frumos, în principiu. Şi e frumos pentru că din când în când transpar sclipiri palide de emoţie umană, pe care Bukowski de obicei le gestionează cu cap, atât cât trebuie. Mi-a plăcut puţin cartea pentru că e scrisă dinadins în ciuda literaţilor şi e anti-livrescă. Dar tocmai de-asta alunecă în previzibil uneori şi desigur că prietenul nostru Luigi din Cluuuj, de exemplu, ar lua o pastilă de paracetamol cât el de mare după primele zece pagini, după care ar depune cadavrul „Femei”-lor, sârguincios, la cel mai apropiat centru de reciclare la el pe stradă la Cluuuj.

Bukowski a scris despre femei care se învârt în cerc şi se isterizează că nu-i văd capătul.

Beau cot la cot cu poetul alcoolic Hank (Henry) Chinaski, se crizează şi se fut cu el. Cam asta fac, în linii mari, toate. Sunt descrise majoritatea ca fiind bune de pulă, ceea ce oricum e scârbos şi nu ne interesează, câtă vreme criteriile lui Chinaski-Bukowski cel trecut de 50 de ani sunt identice cu ale celui mai standard cocalar din Bacău. Dar, idem, poate fi şi un pic drăguţ, până la urmă, fiindcă dă cu tifla personajelor feminine estetizate care umplu de obicei paginile romanelor. Asta bănuiesc că ar fi de înţeles şi acceptat pentru o carte scoasă la sfârşitul anilor ’70. Acum e cam inutil şi foarte penibil, ar gândi prietenul nostru Luigi, şi noi până la urmă i-am da dreptate. Dar nu e vina noastră că Polirom a tradus de-abia acum acest roman.

Cunosc persoane care au citit „Femei” şi-au zis că le-a venit să vomite de atâta jeg şi misoginism. Nu sunt de acord, nu e vorba de misoginism. Iar jegul e discutabil: oare nu e mai mult jeg în, să zicem, plicticoşeniile literaturizate pe care le citim cu emoţia-n gât şi facem referat despre ele? Şi, revenind la misoginism, nu e nici asta. Luat ad literam, e masochism. Femei care aleargă în cerc de-o viaţă şi, ca să li se pară că nu e cerc, bagă amfetamină amestecată cu vodka-7. După care se fut cu Chinaski şi în mai puţin de jumătate de oră îi sug pula şi băiatului de la casa de pariuri a hipodromului unde merg, ţoc, ţoc, numai fuste mulate, portjartier şi tocuri, la braţ cu Chinaski să asiste la curse şi să parieze. Şi după aia îi vandalizează maşina dementului de Chinaski, că în timp ce ele erau pe vodka-7 cu amfetamină şi, pe stop fiind, se futeau în cur cu băiatul de la casa de pariuri, Chinaski dădea muie unei curvuştine most probably wasted as well, iar asta nu se face când ai o relaţie, nu? Porcule. După care îi telefonează lui Chinaski sau vin direct la el la uşă fără să-i mai telefoneze deloc şi-i cer ceva de mâncare. Că au copil în întreţinere şi-i e foame, ţipă copilul. Intră în bucătărie, Chinaski e la baie în răstimpul ăsta (probabil vomită sau se cacă – amănunte dragi lui Bukowski, introduse cu regularitate în text, ici-colo) şi ele dau iama la frigider. Şi din nou scene de sex, povestite clar şi vulgar, atât de vulgar încât transced vulgarul. Nu rămâne nimic dincolo de foaia albă tipărită, totul are grosimea acelei foi pentru că doar atât e viaţa acelor oameni, iar ei nici nu-şi doresc mai mult. Sau dacă zic că-şi doresc, sunt atât de infantili (exact aşa spune Chinaski despre el însuşi că e, infantil) încât nu fac niciun pas înainte: nu verticalizează, lol.

Nu ştiu ce-ar mai fi de zis despre cartea asta. Se citeşte uşor şi creează o dependenţă vinovată, ca şi când ai citi „Ciao”, „Story”, sau care mai e. Totuşi, n-aş citi-o a doua oară şi nici n-aş recomanda-o cuiva decât strict ca pe un răspuns grosolan la inutilele şi plicticoasele discuţii despre limitele limbajului vulgar. Sunt ferm convins că uşurinţa cu care cineva scrie sau chiar vorbeşte vulgar e invers proporţională cu pudoarea sau cu – hai să riscăm puţin, fiind mai exacţi – puritatea acelei persoane. Chinaski-Bukowski zice şi asta, voalat, undeva pe finalul cărţii. Zice despre el că e aproape virgin. Şi ştiu sigur că la asta se referă, la acea inocenţă primordială care la unii oameni nu se consumă odată cu cele mai abjecte experienţe de viaţă, ci paradoxal parcă se alimentează din ele şi creşte.

Cartea e scrisă alb, liniar, din fraze scurte şi seci. Şi capitolele sunt majoritatea tot scurte, cu o acţiune senzaţionalistă (futai şi scandaluri, în mare) şi condensată, capitole încheiate uneori cu ceva gen efect literar. Citit astăzi, mie ăsta mi s-a părut un artificiu tehnic ridicol. Dau două exemple, dar sunt mai multe:

–         „Ne-am futut bine în noaptea aia, dar a fost noaptea când am pierdut-o. Nu puteam face nimic. M-am rostogolit de pe ea şi m-am şters cu cearşaful când ea s-a dus în baie. Undeva, sus, un elicopter al poliţiei se învârtea deasupra Hollywood-ului.”

–         „ Tammie mi-a dat şi mie nişte amfetamină. Am tot trăncănit şi am băut bere. La 6 dimineaţa, Tammie a întins canapeaua pe care stăteam. Exista şi o pătură. Ne-am descălţat şi ne-am băgat sub pătură, îmbrăcaţi. Ea stătea întoarsă şi eu mi-am îngropat faţa în tot părul ăla roşu. Mi s-a sculat. I-am înfipt-o prin haine, pe la spate. Am auzit cum degetele i se încleştează în marginea canapelei.
– Trebuie să plec, i-am zis.
– Ascultă, n-am altă treabă decât să-i pregătesc micul dejun lui Dancy şi să o duc cu maşina până la şcoală. Nu-i nimic dacă te vede. Aşteaptă-mă aici pînă mă întorc.
– Plec, am zis.
Am condus pînă acasă beat. Soarele era demult pe cer, dureros şi galben…”

Dar nu e aşa grav. Mai ales că există şi pasaje în care Bukowski face cât de cât o treabă serioasă. Sunt spre exemplu pasaje inteligente, ca un fel de sfaturi J să zicem. Sau adevăruri – jenante, de altfel: „Cînd m-am trezit, am auzit-o în baie. Poate că ar fi trebuit să i-o trag? Cum era să ştie un bărbat ce avea de făcut? În general, m-am hotărît eu, era mai bine să aştepţi, dacă aveai oarecare sentiment pentru respectiva. Dacă o urai de la început, era mai bine s-o fuţi imediat. Dacă nu, era mai bine să aştepţi, apoi s-o fuţi şi s-o urăşti mai tîrziu.”

Sau pasaje cu adevărat frumoase, în general pasaje despre frumuseţea L.A. în care Bukowski e şi un picuţ poet. Cum ar fi aici: „M-am dus la un magazin cu mîncare exotică de pe bulevardul Hollywood colţ cu Fountain, La mătuşa Bessie. Vînzătorii erau nişte tipi execrabili – tineri negri şi albi, de o inteligenţă care se transformase într-un mare snobism. Se mişcau cu aroganţă, ignorau şi insultau clienţii. Femeile care lucrau acolo erau dolofane, visătoare, purtau bluze largi şi le atîrna capul de parcă ar fi afişat o sfioşenie somnoroasă. Iar clienţii erau grupuri cenuşii care îndurau insultele şi se întorceau să mai capete. Pe mine vînzătorii nu m-au deranjat cu nimic, aşa că li s-a permis să mai trăiască încă o zi.”

Sau în fine, vroiam să mai citez unul, dar nu-l găsesc acum şi mai şi trebuie să ies din grotă să-mi cumpăr ţigări, deci nici chef să-l caut nu am. Era un paragraf despre hippioţi, era superb, care din două fraze m-a trimis la tristeţile ambulante care se preumblă prin Bucureşti, cu fuste lungi şi genţi miţoase şi şuviţă lungă asimetrică înfăşurată în aţe colorate; oameni care citesc Kundera, în fine.

Am uitat să zic la început că traducerea (de Florin Şlapac) e cam proastă pe alocuri. Adică personajele folosesc cuvântul „neică” în dialoguri, care bănuiesc că e traducere din ceva gen „dude”, iar Venice Beach ar trebui să fie Venice Beach, sau în cel mai rău caz plaja Venice, dar nicidecum plaja Veneţia. Putea fi totuşi încă şi mai proastă dacă traducătorul s-ar fi dat de ceasul morţii să evite cuvintele cu p şi cu f.

Numai că există şi o postfaţă :) semnată de Călin-Andrei Mihăilescu, iar ăsta chiar că e cel mai prost, mai penibil şi mai neinspirat lucru legat de această carte. E o postfaţă în care ni se tot face cu ochiul şi ni se livrează glumiţe una după alta, una după alta, ca de exemplu: „La începutul frazei, textului şi lumii, a fost verbul, şi cel central al romanului lui Bukowski este a f..e: eu f.t, tu f..i, ce bine că ea f..e, noi f…m, că nu avem de ales, ba pînă şi voi vă f….i pe voi. Şi voi pe noi, ele pe el, grija pe toţi şi eu număr steaguri.” – deci cam aşa începe postfaţa la cartea asta, amuzantă, mama ei, cine i-o fi dat ăstuia să scrie nu ştiu, cine o fi el nici atât; un text de o prostie rară, un fel de Academia Caţavencu la bax, umorul pulii şi al terasei de la Green cu acid jazz şi revista 22 de cealaltă parte a ochelarilor.