Bogdan Coşa – „Poker”, Cartea Românească, 2011

Am parcurs „Poker” în numai două zile. Asta înseamnă că se citeşte uşor şi că nu e o carte plictisitoare. Nu sunt prea multe de spus despre ea: este romanul de debut al unui autor din Braşov, care vine în consecinţă cu tot ce are bun şi rău orice băiat din Braşov care mai e şi inteligent şi care la Revoluţie avea numai câteva luni. Şi poate ar trebui să închei aici.

Dar nu. Deci „Poker”. Titlu comercial, copertă comercială, voce la a 1-a, cu accente de cocălăraş fin şi cultivat, adică un fel de băieţaş care vorbeşte cu „frate”, „man”, „dude”, „omule”, ca să mă sece pe mine şi să mă facă să citesc, stoic, mai departe, dar care mai trage şi concluzii despre societate şi bine şi rău şi îşi începe relatarea cu ceva moartea pasiunii: citate din Ioan Es. Pop. Calambur poetic dark cu iz (foarte uncool) de estetică de la începutul anilor ’90 în România, suprapus peste leşinături de hipsteraş proaspăt trezit din somn. Deci nu mi-a plăcut cum începe cartea (deşi e scris bine primul capitol). Deci m-a plictisit şi m-a făcut să mă mir. Şi să mă tot mir. Aşa să fie? Aşa fac hipsteraşii? Se trezesc buimaci, îşi fac o cafea şi recită versuri de Ioan Es. Pop? La fel de puţin, o spun de pe acum, m-a satisfăcut finalul. Deşi e scris la fel de bine.

Image

Toată cartea de fapt e scrisă bine, e egală. Un pic prea egală, aş zice; o să încerc să explic mai încolo. Are şi puncte în care am simţit o uşoară emoţie, mai ales spre final când băieţii află despre Dragoş (cred că aşa îl chema), cel care dispăruse cu 20000 Euro strânşi de frate-su pe la mesele de poker în speranţa că-şi va putea plăti un MBA şi va putea în felul acesta să câştige într-o bună zi cel puţin la fel de mulţi bani, dar legal. Deci acolo e frumos, apartamentul tipului din Bucureşti care le povesteşte despre Dragoş e făcut impecabil şi personajul în sine e impecabil, vorbeşte impecabil. E un tip care stă pe net şi face chestii vag ilegale sau neîncadrate încă în vreun fel de legislaţia românească; e foarte inteligent dar praf pe plan personal, uşor diform, sedentar. Presupunem că are şi bani, dar bineînţeles că nici el nu ştie la ce i-ar putea folosi. Fiindcă e un mic guru al online-ului ilegal, el află că Dragos fugise la un turneu de poker, pe un vas, turneu din care se va întoarce clasat în primii 3-4, deci cu vreo 50000 Euro. Personajul ăsta e foarte în regulă. Dar tot pe final apar şi alte personaje, mai puţin în regulă. Sunt invazive, inutile şi enervante; vorbesc enervant şi în clişee de hipster fumător profesionist, vorbesc cu „peace, man!” şi cu „dudă” în loc de „dude”, plictisesc teribil. Şi, mai ales, sunt inutile în economia poveştii: Ştef, de exemplu. N-am înţeles ce face acolo. Ajută la construcţia eroului-povestitor? Ni-l zugrăveşte în tonuri mai cool? Deci dacă e aşa, mi-e rău. Deci am sărit direct la final, după cum se vede. Dar ce contează.

Dincolo de astea, „Poker” mi s-a părut un roman de debut reuşit, per total. E remarcabil controlul frazei şi mai ales al dialogurilor. Nu are adâncime, cartea fiind susţinută prin ritm şi voce, iar mie asta îmi cam place. E bine şi că nu încearcă să facă „literatură”; mai are totuşi scăpări, ici-colo, dar şi asta poate fi scuzabil, câtă vreme ni se spune că personajul povestitor are aspiraţii de literat, de viitor universitar la Litere, sau cam aşa ceva. De aia, judecat în sens larg, personajul ăsta e cam neverosimil. Dar ceea ce a reuşit Coşa să facă cu el e salvator, pentru că l-a prezentat într-un context puternic, împreună cu alţii (într-o măsură semnificativă) ca el. El nu e personaj principal decât uneori, lăsând microfonul altora alteori. Apar şi câteva femei; dintre ele (şi, cred, dintre toate personajele cărţii) cel mai coerent, până aproape la final (unde sunt mici detalii prost gestionate), e construită Andreea. Andreea e o tipa care se apropie de 30 de ani, care a văzut şi a făcut multe la viaţa ei, matură şi realistă, un pic băieţoasă, un pic (mai mult, cred) vulnerabilă şi dispusă adică să treacă peste chestii peste care cu câţiva ani în urmă n-ar fi trecut, numai să meargă cumva înainte şi să-şi găsească un rost, un echilibru în viaţa ei de acum, care e greşită în mod esenţial, cumva, sau în fine. E un personaj puternic Andreea, poate cel mai puternic din toată cartea; e consistent, e real: cu toţii am cunoscut o Andreea. Prin comparaţie cu ea, mimoza şi închipuita de Ada (aşa o chema?), tipa cu care eroul nostru jucător de poker viitor universitar în frumoasa şi rodnica instituţie publică (sau poate vrea la privat, ca Felix Nicolau şi mai ştiu eu cine), artista cel-mai-probabil iubitoare de Noica şi Pink Martini, Ada (??) nici nu există. Şi cu adevărat nu există, fiindcă în carte apare totdeauna tangenţial. Şi mai e şi vorba despre dispariţia ei fizică. Băiatul ăsta o caută, o bârfeşte cu cititorii, o analizează, îi face psihologie de-aia de almanah, se desparte de ea în lipsa ei, o iubeşte în lipsa ei, pentru ca la final să afle că tipa a dispărut câteva zile doar ca să meargă în Bucureşti, să stea peste noapte la o leşinată toxicomană (deşi se pare că avea bani, de la părinţi, deci putea să îşi ia la hotel) şi să facă avort. Să avorteze cel mai probabil copilul pe care îl concepuse cu eroul nostru viitor prof la Litere, viitor coleg cu Daniel, în fine. A ales să ia singură această decizie. A ales să pizda mă-sii. Mai rău pentru mine ca cititor (predispus la a fi exigent doar cu chestiile în care zăresc ceva ce mă interesează) e că el, eroul, o visase la un moment dat, visase şi un copil, o fetiţă cu ochi negri ca ai lui, iar acum aaaah! iată cum se leagă lucrurile şi Dumnezeu (pe care, bineînţeles, îl ignorase până acum) îi arată un semn, la final de text, iar el îşi ridică pentru prima oară ochii către… El: patetisme de hipsteraş, nici nu ştiu cum să le zic. Păcat că aşa cum au fost făcute, duse gradual către final, toate astea aruncă povestea şi personajele în ceva comod, previzibil. O să spuneţi că asta e viaţa reală, aşa gândesc oamenii de genul ăla, la vârsta aia, în contextul ăla. Eu cred însă că nu trebuia făcut un final în care să se strângă mănunchiul de planuri: uman-social, personal-afectiv, intim, profesional, „profesional” etc. şi mai ales nu aşa, pe senzaţionalism facil. Putea să nu fie nimic; povestea principală putea să se încheie în apartamentul hackerului (în Dristor, din câte îmi amintesc), unde avea suficientă consistenţă, iar finalul textului putea fi doar un pretext, aşa cum a fost de altfel şi începutul textului. Pentru că mai mult cântăreşte în carte aerul general şi relaţiile imperfecte dintre oamenii ăia, decât concluziile despre viaţă, iubire şi Dumnezeu.

Apoi: Bucureştiul e bine făcut, e pâclos, Braşovul nu e atât de bine făcut, nu prinde suficient aerul de provincie arogantă pe care îl are în realitate. La Braşov a ieşit bine doar cafeneaua aia în care el mănâncă sandwich pe undeva pe lângă Aula Universităţii Transilvania şi unde se întâlneşte cu Andreea, venită să-l alerteze, ca un buddy ce e, să-i spună că-l caută băieţii răi, să-i spargă capul. Dar nu are rost să explic intriga; falsa intrigă, sau pretextul de intrigă, pentru că ceea ce ai fi tentat să crezi că se povesteşte în carte e în mod deliberat lipsit de importanţă, chiar dacă e adus în planul întâi. E folosit la construirea unui cadru, a unei lumi destul de inconsistente, superficiale, în care singurele lucruri cât de cât vii sunt evident relaţiile dintre oameni şi frământările lor intime, din spatele fardurilor. Se joacă aşadar poker, se explică mult şi probabil foarte tehnic ce e cu toate combinaţiile de la masa de poker sau de la cazino-urile online; lucruri din care n-am înţeles absolut nimic, dar care trebuie să fie acolo într-o astfel de carte şi pe care eu de obicei le salut, sportiv, ahoe!

Cel mai mult m-a întristat că Bogdan Coşa nu a riscat nimic în cartea asta. Dacă o să ziceţi că efectele de colaj de la început, cu auzenii din „Ieudul fără ieşire” sunt edgy, o să vă zic că nu la aşa ceva mă refer. Mai ales că, am zis deja, alea mi s-au părut forţate. Ce aş fi vrut să răzbească din de text era ceva cât de cât creativ, o inovaţie minimă, cel puţin pe un palier: stil, voce personaje, acţiune, structură, sau ce-o mai fi. Dar astea sunt toate cuminţi, făcute bine, dozate decent. Sunt ca un zâmbet. Nu ies din zona de confort a autorului (am mai zis că e din Braşov). Sunt, adică, un fel de Cafe del Mar. Niciun cuvânt în plus, niciunul în minus, cum zice Caius Dobrescu, un om foarte deştept, de altfel, pe coperta a 4-a.

Sigur că aşteptările sunt mari când citeşti aşa ceva, pentru că-ţi dai seama de la început că ai de-a face cu un autor inteligent şi talentat, care în plus are şi poveşti de povestit şi care mai sunt şi interesante, cel puţin pentru unul ca mine. Tocmai de-aia începi să ai pretenţii pe care, altfel, nu le-ai avea dacă ai citi o prostie de-aia îmbâcsită şi plină de închipuieli stilistice şi livreşti, cum e 95% din proza românească actuală. De aceea, cu toate comentariile şi strâmbăturile mele din nas, după ce am parcurs „Poker” mi-am dat seama că autorul Coşa are toate şansele să scrie o carte foarte bună în viitor. Aşa, închei după cum se vede ca un critic de-ăla bou, care concluzionează, după ce a punctat, sfătos, plusuri şi minusuri, cum a învăţat el să facă, acolo, la facultatea aia, unde vrea şi personajul principal al lui Coşa să se ducă, să facă carieră, să fie coleg de catedră cu crema cremei, cu supa-cremă de broccoli şi varză creaţă; creaţă ca podoaba unui tip pe care îl ştiu eu şi care e un pic mai bou, aşa.


Charles Bukowski – „Femei”, Polirom, 2009

Am avut ghinionul să iau cartea asta cu mine în bagajul de mână, aşa că de când sunt cazat aici în grotă a trebuit s-o citesc în lipsă de altceva. Ar mai fi fost şi „Gomorra” de Roberto Saviano, dar cred că m-a enervat stilul ăla jurnalistic fără pic de fler artistic, sau care atunci când se căzneşte să facă artistic produce clişeu după clişeu. Cu alte cuvinte, după primele cincizeci de pagini am pus „Gomorra” în stand by şi am rămas cu prostia asta intitulată în mod simplu şi sugestiv „Femei”. Ca şi când.

Cartea a fost publicată la sfârşitul anilor ’70, când Bukowski deja acumulase oaresce experienţă de viaţă şi, să presupunem, oaresce frustrări. Aşa că şi-a pus personajul pe nume Hank Chinaski, poet alcoolic trecut de 50 de ani, să povestească cu directeţe la persoana întâi despre tot felul de tipe cu care se anturează şi pe care încearcă, şi în bună măsură reuşeşte, să le ciocănească. Sau la care reuşeşte să pompeze, ca să folosesc unul din verbele pe care le foloseşte şi Bukowski în carte, iar ăsta poate fi un amănunt drăguţ până la urmă, căci ni-l şi închipuim pe libidinos zicând aşa, cu rânjet. Nu mai e nevoie să menţionez că biografia lui Chinaski seamănă teribil cu cea a lui Bukowski însuşi; prin extensie, femeile din viaţa de personaj literar a lui Chinaski e posibil să fie inspirate grosolan din femeile în carne şi oase care, într-o anumită perioadă a vieţii lor, l-au întâlnit pe Bukowski şi au avut parte de el.

Aproape fără excepţie, femeile din cartea asta sunt nişte distruse :) Şi nici măcar interesante nu sunt, pentru că sunt construite după tipologii STAS. Bukowski nu-şi bate capul să fie prea creativ la nivelul ăsta, ci pur şi simplu relatează ceva ce ştim cu toţii deja. Vreo 30 la număr, cu totul, sunt personaje feminine conturate puternic, simpliste şi previzibile (şi previzibil e şi Hank Chinaski, în ce face şi ce spune), iar diferenţele dintre ele sunt mărunte, dar decisive pentru Chinaski: de la culoarea părului, la lărgimea pizdei. De la accent (Texas, Utah, L.A., N.Y.C., Vancouver), la faptul că se droghează mai mult sau mai puţin. În rest, calapodul e comun. Sunt semi-depresive isterice, cu o viaţă personală atât de plină de evenimente încât ar putea umple fiecare un roman teribilist de mărimea romanului „Femei” de Bukowski, dar egal de lipsită de consistenţă, căci doar senzaţionalistă, fără verticalizări, lol. Nici în constituţia personajelor, nici în planurile acţiunii şi nici în faptele în sine nu există adâncimi. Dar asta pot să înţeleg şi ca pe ceva frumos, în principiu. Şi e frumos pentru că din când în când transpar sclipiri palide de emoţie umană, pe care Bukowski de obicei le gestionează cu cap, atât cât trebuie. Mi-a plăcut puţin cartea pentru că e scrisă dinadins în ciuda literaţilor şi e anti-livrescă. Dar tocmai de-asta alunecă în previzibil uneori şi desigur că prietenul nostru Luigi din Cluuuj, de exemplu, ar lua o pastilă de paracetamol cât el de mare după primele zece pagini, după care ar depune cadavrul „Femei”-lor, sârguincios, la cel mai apropiat centru de reciclare la el pe stradă la Cluuuj.

Bukowski a scris despre femei care se învârt în cerc şi se isterizează că nu-i văd capătul.

Beau cot la cot cu poetul alcoolic Hank (Henry) Chinaski, se crizează şi se fut cu el. Cam asta fac, în linii mari, toate. Sunt descrise majoritatea ca fiind bune de pulă, ceea ce oricum e scârbos şi nu ne interesează, câtă vreme criteriile lui Chinaski-Bukowski cel trecut de 50 de ani sunt identice cu ale celui mai standard cocalar din Bacău. Dar, idem, poate fi şi un pic drăguţ, până la urmă, fiindcă dă cu tifla personajelor feminine estetizate care umplu de obicei paginile romanelor. Asta bănuiesc că ar fi de înţeles şi acceptat pentru o carte scoasă la sfârşitul anilor ’70. Acum e cam inutil şi foarte penibil, ar gândi prietenul nostru Luigi, şi noi până la urmă i-am da dreptate. Dar nu e vina noastră că Polirom a tradus de-abia acum acest roman.

Cunosc persoane care au citit „Femei” şi-au zis că le-a venit să vomite de atâta jeg şi misoginism. Nu sunt de acord, nu e vorba de misoginism. Iar jegul e discutabil: oare nu e mai mult jeg în, să zicem, plicticoşeniile literaturizate pe care le citim cu emoţia-n gât şi facem referat despre ele? Şi, revenind la misoginism, nu e nici asta. Luat ad literam, e masochism. Femei care aleargă în cerc de-o viaţă şi, ca să li se pară că nu e cerc, bagă amfetamină amestecată cu vodka-7. După care se fut cu Chinaski şi în mai puţin de jumătate de oră îi sug pula şi băiatului de la casa de pariuri a hipodromului unde merg, ţoc, ţoc, numai fuste mulate, portjartier şi tocuri, la braţ cu Chinaski să asiste la curse şi să parieze. Şi după aia îi vandalizează maşina dementului de Chinaski, că în timp ce ele erau pe vodka-7 cu amfetamină şi, pe stop fiind, se futeau în cur cu băiatul de la casa de pariuri, Chinaski dădea muie unei curvuştine most probably wasted as well, iar asta nu se face când ai o relaţie, nu? Porcule. După care îi telefonează lui Chinaski sau vin direct la el la uşă fără să-i mai telefoneze deloc şi-i cer ceva de mâncare. Că au copil în întreţinere şi-i e foame, ţipă copilul. Intră în bucătărie, Chinaski e la baie în răstimpul ăsta (probabil vomită sau se cacă – amănunte dragi lui Bukowski, introduse cu regularitate în text, ici-colo) şi ele dau iama la frigider. Şi din nou scene de sex, povestite clar şi vulgar, atât de vulgar încât transced vulgarul. Nu rămâne nimic dincolo de foaia albă tipărită, totul are grosimea acelei foi pentru că doar atât e viaţa acelor oameni, iar ei nici nu-şi doresc mai mult. Sau dacă zic că-şi doresc, sunt atât de infantili (exact aşa spune Chinaski despre el însuşi că e, infantil) încât nu fac niciun pas înainte: nu verticalizează, lol.

Nu ştiu ce-ar mai fi de zis despre cartea asta. Se citeşte uşor şi creează o dependenţă vinovată, ca şi când ai citi „Ciao”, „Story”, sau care mai e. Totuşi, n-aş citi-o a doua oară şi nici n-aş recomanda-o cuiva decât strict ca pe un răspuns grosolan la inutilele şi plicticoasele discuţii despre limitele limbajului vulgar. Sunt ferm convins că uşurinţa cu care cineva scrie sau chiar vorbeşte vulgar e invers proporţională cu pudoarea sau cu – hai să riscăm puţin, fiind mai exacţi – puritatea acelei persoane. Chinaski-Bukowski zice şi asta, voalat, undeva pe finalul cărţii. Zice despre el că e aproape virgin. Şi ştiu sigur că la asta se referă, la acea inocenţă primordială care la unii oameni nu se consumă odată cu cele mai abjecte experienţe de viaţă, ci paradoxal parcă se alimentează din ele şi creşte.

Cartea e scrisă alb, liniar, din fraze scurte şi seci. Şi capitolele sunt majoritatea tot scurte, cu o acţiune senzaţionalistă (futai şi scandaluri, în mare) şi condensată, capitole încheiate uneori cu ceva gen efect literar. Citit astăzi, mie ăsta mi s-a părut un artificiu tehnic ridicol. Dau două exemple, dar sunt mai multe:

–         „Ne-am futut bine în noaptea aia, dar a fost noaptea când am pierdut-o. Nu puteam face nimic. M-am rostogolit de pe ea şi m-am şters cu cearşaful când ea s-a dus în baie. Undeva, sus, un elicopter al poliţiei se învârtea deasupra Hollywood-ului.”

–         „ Tammie mi-a dat şi mie nişte amfetamină. Am tot trăncănit şi am băut bere. La 6 dimineaţa, Tammie a întins canapeaua pe care stăteam. Exista şi o pătură. Ne-am descălţat şi ne-am băgat sub pătură, îmbrăcaţi. Ea stătea întoarsă şi eu mi-am îngropat faţa în tot părul ăla roşu. Mi s-a sculat. I-am înfipt-o prin haine, pe la spate. Am auzit cum degetele i se încleştează în marginea canapelei.
– Trebuie să plec, i-am zis.
– Ascultă, n-am altă treabă decât să-i pregătesc micul dejun lui Dancy şi să o duc cu maşina până la şcoală. Nu-i nimic dacă te vede. Aşteaptă-mă aici pînă mă întorc.
– Plec, am zis.
Am condus pînă acasă beat. Soarele era demult pe cer, dureros şi galben…”

Dar nu e aşa grav. Mai ales că există şi pasaje în care Bukowski face cât de cât o treabă serioasă. Sunt spre exemplu pasaje inteligente, ca un fel de sfaturi J să zicem. Sau adevăruri – jenante, de altfel: „Cînd m-am trezit, am auzit-o în baie. Poate că ar fi trebuit să i-o trag? Cum era să ştie un bărbat ce avea de făcut? În general, m-am hotărît eu, era mai bine să aştepţi, dacă aveai oarecare sentiment pentru respectiva. Dacă o urai de la început, era mai bine s-o fuţi imediat. Dacă nu, era mai bine să aştepţi, apoi s-o fuţi şi s-o urăşti mai tîrziu.”

Sau pasaje cu adevărat frumoase, în general pasaje despre frumuseţea L.A. în care Bukowski e şi un picuţ poet. Cum ar fi aici: „M-am dus la un magazin cu mîncare exotică de pe bulevardul Hollywood colţ cu Fountain, La mătuşa Bessie. Vînzătorii erau nişte tipi execrabili – tineri negri şi albi, de o inteligenţă care se transformase într-un mare snobism. Se mişcau cu aroganţă, ignorau şi insultau clienţii. Femeile care lucrau acolo erau dolofane, visătoare, purtau bluze largi şi le atîrna capul de parcă ar fi afişat o sfioşenie somnoroasă. Iar clienţii erau grupuri cenuşii care îndurau insultele şi se întorceau să mai capete. Pe mine vînzătorii nu m-au deranjat cu nimic, aşa că li s-a permis să mai trăiască încă o zi.”

Sau în fine, vroiam să mai citez unul, dar nu-l găsesc acum şi mai şi trebuie să ies din grotă să-mi cumpăr ţigări, deci nici chef să-l caut nu am. Era un paragraf despre hippioţi, era superb, care din două fraze m-a trimis la tristeţile ambulante care se preumblă prin Bucureşti, cu fuste lungi şi genţi miţoase şi şuviţă lungă asimetrică înfăşurată în aţe colorate; oameni care citesc Kundera, în fine.

Am uitat să zic la început că traducerea (de Florin Şlapac) e cam proastă pe alocuri. Adică personajele folosesc cuvântul „neică” în dialoguri, care bănuiesc că e traducere din ceva gen „dude”, iar Venice Beach ar trebui să fie Venice Beach, sau în cel mai rău caz plaja Venice, dar nicidecum plaja Veneţia. Putea fi totuşi încă şi mai proastă dacă traducătorul s-ar fi dat de ceasul morţii să evite cuvintele cu p şi cu f.

Numai că există şi o postfaţă :) semnată de Călin-Andrei Mihăilescu, iar ăsta chiar că e cel mai prost, mai penibil şi mai neinspirat lucru legat de această carte. E o postfaţă în care ni se tot face cu ochiul şi ni se livrează glumiţe una după alta, una după alta, ca de exemplu: „La începutul frazei, textului şi lumii, a fost verbul, şi cel central al romanului lui Bukowski este a f..e: eu f.t, tu f..i, ce bine că ea f..e, noi f…m, că nu avem de ales, ba pînă şi voi vă f….i pe voi. Şi voi pe noi, ele pe el, grija pe toţi şi eu număr steaguri.” – deci cam aşa începe postfaţa la cartea asta, amuzantă, mama ei, cine i-o fi dat ăstuia să scrie nu ştiu, cine o fi el nici atât; un text de o prostie rară, un fel de Academia Caţavencu la bax, umorul pulii şi al terasei de la Green cu acid jazz şi revista 22 de cealaltă parte a ochelarilor.


J.M. Coetzee – „Dezonoare”, Humanitas, 2006

În afară de „Dezonoare”, n-am mai citit decât fragmente disparate din alte cărţi de J.M Coetzee. E drept că am şi auzit de la unii şi alţii că celelalte cărţi ale lui n-ar fi la fel de frumoase, dar cine ştie. Poate tocmai de-asta ar trebui să mă învrednicesc să citesc şi altele.

Din „Dezonoare” s-a epuizat prima ediţie, apoi a mai durat o vreme şi a apărut o a doua ediţie, cu coperta ceva mai puţin jenantă ca prima (care înfăţişează un posibil personaj de soap opera – pentru o carte în care intriga amoroasă nu e decât un pretext, şi oricum nu e intrigă amoroasă de genul ăla). Nu ştiu dacă traducerea diferă la cea de-a doua ediţie, dar nu cred. Şi nici nu cred că ar fi fost cazul; fără să fi citit originalul sau fragmente din el, pot spune că traducerea ediţiei pe care am citit-o (şi recitit-o) e una reuşită. Felicitări traducătoarei; o felicit pe Felicia (Mardale), ca să zic aşa.

Cartea a apărut în 1999 şi e scrisă de J(ohn) M(axwell) Coetzee, un scriitor sud-african emigrat relativ recent în Australia, al cărui nume se pronunţă „Cuut si”. Aşa. Mai afrikaan, aşa. Mai pe neerlandeză. Ca să nu mai auzim glume cu numele omului. Distinsă cu Booker Prize, se pare că a cântărit suficient de mult şi pentru un premiu Nobel, pe care Coetzee l-a primit în 2003.

Cum începe cartea? Începe cu o frază foarte tehnică, aptă să ne furnizeze o groază de date despre: voce, narator, personaj principal, strecurând voalat şi o minimă intrigă: „Pentru un bărbat de vârsta lui, cincizeci şi doi de ani, divorţat, reuşise să-şi rezolve destul de bine, credea el, nevoile sexuale.” Am citit de nu ştiu câte ori fraza asta şi m-am gândit, tot de atâtea ori, la cum se strofoacă prozatorii noştri. Spre exemplu, şi iau la întâmplare, la „Degete mici” eu n-am putut literalmente să trec de prima frază; m-a plictisit nu doar fiindcă e lungă şi alambicată (m-a enervat de fapt, că mi-am dat seama că aşa s-a dorit, că doar facem literatură, nu?), ci pentru că m-a aruncat într-un univers teribil de plictisitor: un castru roman cu puteri magice, poveste plasată într-un oraş generic, dar din România, cu personaje adunate de-a valma; procedee despre care bănuiesc că s-a crezut că-l vor intriga pe cititor şi-l vor face să continue: în cazul meu, lol, n-a (mai) fost… cazul. Coetzee în schimb m-a cucerit din prima (frază). Deşi nu mă interesează neapărat intrigile sexuale şi nici viaţa unui bărbat de cincizeci şi doi de ani, m-a făcut să mă intereseaze:

–          cum adică „credea el” că a reuşit să-şi „rezolve”, şi încă „destul de bine” acele „nevoi sexuale” – observaţi ce exacte sunt formulările? (Felicitări încă o dată traducerii.)

–          dacă toate astea au legătură cu faptul că e divorţat; care e treaba cu oamenii divorţaţi? e vreo treabă? căci mă aştept ca acest detaliu să aibă relevanţă în economia textului ce va urma; bun, deci vom vedea;

–          cum îşi „rezolvă” un bărbat divorţat de cincizeci şi doi de ani „nevoile sexuale” ş.a.m.d. – şi deja trec la a doua frază,

unde începe deja o naraţiune la timpul prezent, aşa cum va fi condusă pe tot parcursul cărţii: „În fiecare joi după-amiaza, merge cu maşina până la Green Point.” şi continuă cu descrierea întâlnirii dintre personaj şi o tânără escortă, într-un apartament destinat unor astfel de întâlniri. Încă din start trebuie spus că J.M. Coetzee, ca narator omniscient şi imparţial nu se fereşte să intervină cu aşa-numite judecăţi morale când e vorba de personajele sale. O face întotdeauna cu precizie, dar puţin indirect, prin ricoşeu. Un exemplu: când face o scurtă descriere a fetei (Soraya) cu care eroul său (David Lurie, profesor ratat de literatură) se giugiuleşte săptămânal, ne spune despre fată că e „surprinzător de moralistă”; mai exact, că are tot felul de păreri despre turistele care îşi expun goliciunea („ugerele”, le zice ea) pe plajă şi îşi doreşte să vadă homeless-ii adunaţi de pe străzi şi puşi la muncă – pentru ca în final să emită judecata morală, uşor sarcastic, dar indirect, cum spuneam, ca şi cum ar fi fost formulată în mintea eroului său: „Cum reuşeşte să pună de acord opiniile personale cu activitatea profesională, preferă să n-o întrebe.” Sub semnul acestui sarcasm insinuat stă întreaga poveste din „Dezonoare”: proză realistă, relatare-şi-atât, punctată exact cât trebuie şi unde trebuie de sarcasmul pus pe seama personajului David Lurie.

Povestea în sine e simplă şi, sper să nu fie deplasat că spun asta, nu e neapărat senzaţională deşi are la un moment dat o cheie de boltă dramatică. Oricum nu în povestea propriu-zisă stă valoarea cărţii, nu are nevoie; astfel de poveşti (interesante şi cu potenţial literar / cinematografic) pot fi însăilate uşor doar din ziare. Cartea e excepţională prin orice altceva, dincolo de povestea în sine.

Două vorbe şi despre filmul făcut în urma cărţii: e slab. Probabil că au fost obligaţi (contractual) să urmărească cât mai fidel cartea, că au dat-o în bară. Tăieturile geniale ale cadrelor din carte nu merg în film. După cum n-ar merge nici dacă ar fi invers.

So, David Lurie, universitar blazat din Cape Town, Africa de Sud, profesor de limbi moderne rămas fără catedră devenit astfel profesor adjunct şi nevoit să ţină nişte cursuri de comunicare şi un opţional obscur despre poezia romantică, cu o ambiţie creativă la fel de obscură (îşi doreşte să compună o operă despre viaţa lui Byron în Italia, cu tot cu libret şi muzică – şi chiar lucrează la asta, mai mult mental, nedându-se înapoi de la pastişe sau chiar furtişaguri din piese clasice consacrate pentru a-şi realiza utopia), cu o viaţă tocmai bună pentru un personaj mediu tipic pentru ceea ce în mod uzual se cheamă dirty realism, îşi duce zilele fără prea multe convulsii, alegând calea cea mai comodă pentru sufletul său. Alege astfel să plătească săptămânal o escortă, civilizat, apelând la o agenţie specializată. Alege escorta dintr-o bază de date ofertantă. Face totul calm, sobru, aşa cum se cuvine pentru unul ca el – profesor universitar, om demn, trecut de cincizeci de ani.

După ce Soraya nu-şi mai oferă serviciile sexuale (după ce o văzuse întâmplător într-un magazin alături de copilul ei), lui Lurie îi atrage atenţia o studentă. Pe care o însoţeşte până acasă. Acasă la el. Urmează o scurtă aventură, foarte frumos descrisă în carte, căci e plină de confuzie; consistentă exact cât trebuie, inconsistentă exact cât trebuie. La fel ca personajul Melanie Isaacs, studenta. Fără să facă aproape nimic (uneori chiar la propriu, pentru că ni se spune că şi în timpul penetrărilor, lol, rămânea mai degrabă pasivă), Melanie capătă contur mai mult prin absenţă. Fiindcă, pornind de aici, datorită ei apar diverse complicaţii, inclusiv măsluirea unei note şi a unor absenţe ale fetei de către Lurie, inclusiv iubitul ei biker şi puţin rocker jegos revoltat, inclusiv părinţii ei oameni simpli, inclusiv consiliul profesoral până la urmă, unde profesorul Lurie e adus şi audiat. Aici ar putea fi unul din punctele de inflexiune ale poveştii, câtă vreme David Lurie va refuza orice compromis pe care colegii săi din consiliu i-l oferă în schimbul păstrării jobului universitar, şi va face asta în repetate rânduri şi cu oareşce agresivitate, părând să pună totul pe seama onoarei. O problemă de onoare, carevasăzică; nu este el omul căruia să i se spună să se căiască, nu i se pare important să discute cu un avocat, şi afirmă cu aroganţă că e vinovat de tot ce scrie acolo, în plângerea aia a Melaniei Isaacs, pe care însă nu consideră important s-o citească. Afirmă că a greşit şi că îşi regretă greşeala, dar nu reuşeşte să fie convingător şi nici nu acceptă jumătăţi de măsură (suspendare temporară, avocat, avocat-femeie, consiliere psihologică ş.a.) De aici, dezonoarea. Decăderea din drepturile profesionale, stigmatul social, dar nu numai: ar trebui să aduc în discuţie şi titlul original al cărţii, „Disgrace”, care în limba italiană de exemplu are inclusiv conotaţii mistice. Chiar dacă nu explicit, italienii folosesc „disgrazia” când Dumnezeu şi-a luat mâna de pe cineva. Atunci acela cade în „disgrazia”. Din păcate, deşi „Dezonoare” e frumos şi puternic, traducerea în română a titlului englezesc pierde aceste posibile conotaţii. În română, „dezonoare” ţine strict de o abordare laică a problemelor de morală, nu implică pierderea graţiei divine.

În continuare, fără să pară că-şi face prea multe procese de conştiinţă, Lurie părăseşte oraşul. Asta se întâmplă la începutul capitolului 7, iar tăieturile bruşte dintre scene / capitole, cu trecerile fără prea multă vorbărie de la o scenă la alta îmi plac teribil la cartea asta. Practic, e vorba de un pic de curaj, să laşi iceberg-ul şapte optimi scufundat în apă, unde şi trebuie să rămână pentru ca să poată pluti mai departe.

Aşa că, în numai două fraze, Lurie ajunge deja la sute de kilometri distanţă de Cape Town. Acolo e un sătuc unde cu ani în urmă fiica sa se refugiase pentru a cultiva marijuana împreună cu alţi tineri, ca un fel de trib hippie. Fata se numeşte Lucy şi s-a maturizat între timp, şi s-a maturizat parcă mai repede decât ar fi meritat. E descrisă impecabil de Coetzee ca fiind cam neglijentă (şi un pic nespălată), cu tendinţe de îngrăşare, e lesbiană (un detaliu care m-a enervat iniţial, dar după ce iubita mea mi-a explicat de ce e important în carte, am înţeles şi mi-am schimbat părerea), o lesbiană abandonată în mod misterios de partenera sa Helen – poate de aceea acum nu pare să-i mai pese să se îngijească. Trăieşte modest, la limita subzistenţei. Se ocupă cu grădinăritul, plantează flori şi le vinde săptămânal într-un târg din apropiere – şi are şi o canisă. Are, adică, grijă de tot felul de câini. Câini fără stăpân pe care îi îngrijeşte de milă şi câini lăsaţi de stăpânii lor în grija sa pe o perioadă mai lungă contra unei sume de bani. Odată introdus, elementul „câini” capătă un rol important în naraţiune, un rol aproape simbolic până la sfârşit. Chiar dacă cei doi (tatăl şi fiica) vorbesc unul cu altul ca doi prieteni şi nu ca un părinte-copil, accentuând pe de o parte dorinţa lui de a fi tânăr şi pe de altă parte îmbătrânirea ei prematură, tatăl – brusc adus cu picioarele pe pământ şi pus într-o relaţie firească pentru un om de cincizeci şi doi de ani – nu se preocupă să înţeleagă prea multe despre viaţa fiicei sale. Aceasta, deşi vorbeşte şi se comportă elementar, e în schimb aproximativ adaptată lumii rurale în care s-a înfipt cu ani în urmă şi vom vedea mai târziu ce înseamnă acest aproximativ şi cum poate fi ajustat pentru a da un întreg.

Coetzee mizează mult pe relaţia urban-rural în Africa de Sud; o face puţin cam strident, conştient parcă de faptul că romanul său va fi tradus în nu ştiu câte limbi. E schema aia cu lumea urbană sofisticată, înfrântă de primitivismul vital al lumii rurale. De aici, odată cu prezenţa permanentă a câinilor în fundal, tensiunea creşte controlat, încet, gradual, până la violenţă. Astfel că rutina zilnică a celor doi este treptat nuanţată prin adăugarea unor potenţiale elemente şi situaţii de conflict, care nu vor fi rezolvate până la final şi, până la urmă, vom înţelege şi noi împreună cu David Lurie (care se chinuie să le rezolve) că nici nu trebuie rezolvate, ci trebuie puse sub tăcere, mocnit. Pe scurt, într-o zi, Lucy este violată de trei tineri de culoare. Aceştia reuşesc s-o păcălească şi pe ea şi pe taică-su şi să se strecoare în casă cu ea, în timp ce taică-su, dezorientat şi neputincios (ca un om bătrân ce este – din când în când Coetzee subliniază asta discret, cu măiestrie), este forţat să rămână afară. Încercând să intre, e lovit şi, inconştient, e târât în camera de baie unde i se dă foc – reuşeşte să se salveze la limită, stropindu-se cu apa din closet (aici avem voie să ridicăm din sprâncene, dacă ni se pare îngroşare a poveştii sau detalii picante prost gestionate). Aflăm şi că i-a fost furată maşina – poliţia locală, care nu ştie nimic de viol, pentru că fata înţelege singură că nu trebuie să-l declare, se dovedeşte inexistentă şi ineficientă; satul are legile lui, diferite de cele ale oraşului. Şi mai aflăm, printre altele, spre finalul cărţii, că Lucy a rămas însărcinată în urma acestui viol şi că, nemaifiind tânără şi trăind în conservatorismul societăţii ăleia rurale, se hotărăşte să păstreze copilul, ca un stigmat al integrării ei în acea lume.

Între timp apăruseră alte două personaje: Bev Shaw şi Petrus, amândouă excelente ca detalii, construcţie, coerenţă, dialoguri etc. Petrus e un ţăran sud-african de culoare şi un fel de slugă a fetei (care e albă, ba chiar jumătate olandeză – după mamă), o slugă vicleană care vorbeşte în dodii şi care, ca orice ţăran get-beget, încearcă să parvină. Dispare de acasă tocmai în momentul-cheie când Lucy e violată, reapare cu (o altă) nevastă şi cu materiale din care să-şi construiască o (nouă) casă, pentru el şi (noua) nevastă, pe o bucată de pământ doar a lui, vecină cu casa lui Lucy. Iar după viol, la care se pare că a fost complice în mod indirect, îi oferă tatălui lui Lucy onoarea de a-i lua fiica de soţie, în schimbul protecţiei pe viitor a acesteia – ca un ţăran oldschool, nu discută cu ea toate astea, dar nici ea nu e deloc surprinsă atunci când le află din gura tatălui său. Ea ştie că aşa se negociază acolo. Tatăl, în schimb, e indignat, revoltat – cum şi trebuie, de vreme ce e produsul unei educaţii urbane – iar coerenţa asta a personajelor, precizia comportamentelor (fără a însemna previzibilitate) face din „Dezonoare” o carte superbă.

Al doilea personaj care apare acum e Bev Shaw, o tipă cu trăsături întrucâtva bărbăteşti, cu grumaz gros şi păr creţ grizonat tuns scurt, dar care se va dovedi personajul cel mai uman din toată povestea, uman în sensul său cel mai curat; e înţeleaptă, săritoare, lucidă, femeie-bărbat la nevoie. E însă şi extrem de vulnerabilă (deci, iarăşi, umană) în adâncul fiinţei sale, căci îşi va înşela soţul cu profesorul Lurie. O va face tehnic şi cu multă pudoare: pe cimentul rece al cabinetului său veterinar (e asistentă la un cabinet veterinar, castrează, operează, eutanasiază animale – în special câini) întinde un pled şi se întinde şi ea pe pled. Se acoperă apoi cu un alt pled şi-l invită pe Lurie să se urce pe ea, s-o fută. Profesorul universitar pe care ea îl venerează (ne spune Coetzee, prin vocea lui Lucy) e invitat să se descarce în ea, ca un berbec într-o oaie. Aici Coetzee îşi readuce din nou personajul acolo unde-i e locul; nu cu studente, ci cu femei de vârsta lui. Ba chiar cu una lipsită de feminitate, cu un fizic mai degrabă respingător şi care, omfg, se şi ocupă cu ce se ocupă.

Aceste două personaje secundare, Petrus şi Bev, sunt esenţiale în structura cărţii. În relaţie cu ele, Coetzee îl pune pe David să-şi poarte jugul dezonoarei: ca să aibă o ocupaţie, îl ajută pe Petrus la săpat şanţuri şi munci de tot felul pentru noua casă a acestuia (este, aşadar, el sluga lui Petrus, şi nu invers), o ajută pe Bev Shaw la cabinetul veterinar. Ţine un ţap de coarne, să nu se mişte, în timp ce ea îi curăţă puroiul de pe testiculele bolnave pline de muşte şi, mai ales, eutanasiază împreună câini. Iarăşi, leit-motivul câinilor (eventual morţi) pe care Lurie îi transportă în saci de plastic la crematoriu cu furgoneta. Şi câini morţi au fost şi în timpul violului fetei sale, căci cei trei bărbaţi de culoare i-au împuşcat pe toţi din canisă şi aflăm aici că la ţară animalele nu au nicio valoare sentimentală, ci doar una strict funcţională. Şi mai aflăm că Lucy, care iubea aceşti câini, era integrată doar aproximativ în mediul în care ţinea morţiş să trăiască. Nu în ultimul rând, poate şi faptul că era lesbiană nu era văzut cu ochi buni în contextul rural tradiţionalist – de aceea poate a trebuit să primească o lecţie. Iar lesbienele sunt des violate în Africa de Sud – ne spune un reportaj CNN pe care l-am văzut eu într-o cameră de hotel astă-toamnă, 2011. Şi Coetzee a ţinut să ne spună asta încă din 1999.

Cred totuşi că am povestit suficient; au mai rămas destule.

Cartea asta până la urmă e despre oameni şi despre legile lor. Legile scrise şi cât cântăresc ele la sat, legile scrise şi cât cântăresc ele la oraş; legile nescrise şi cât cântăresc ele la sat, legile nescrise şi cât cântăresc ele la oraş. E despre compromisurile pe care oamenii trebuie să le facă pentru a se adapta şi a supravieţui în afara zonei lor de confort şi într-un mediu total diferit de cel în care au trăit până atunci. Dezonoarea lui David Lurie e doar un pretext pentru o călătorie în purgatoriu, cu o mică escală la frontiera cu infernul; o călătorie şi la propriu şi la figurat, pe parcursul căreia el a trebuit să înveţe câteva lucruri vechi de când lumea, dar pe care le ignorase cu mândrie în numele – mmm! – onoarei; a trebuit să înveţe că:

–          viaţa noastră nu e în mâinile noastre;

–          cu toate astea, trebuie să fim întotdeauna responsabili pentru ceea ce facem, pentru că altminteri

–          nimic nu rămâne nepedepsit, păcatele noastre se întorc uneori împotriva copiilor noştri, tocmai din cauză că

–          viaţa noastră nu e în mâinile noastre

–          etc.

Una dintre scenele finale ale cărţii îl prezintă pe Lurie în casa familiei Isaacs. S-a dus special să îşi ceară iertare că le-a batjocorit fiica şi să le mărturisească povara pedepsei morale pe care o resimte încontinuu, ca o stare continuă de dezonoare. Este poftit la masă şi primeşte mustrări moderate din partea tatălui fostei sale studente. Fără a fi foarte exact în ce-i spune, Isaacs ţine să-i amintească şi de existenţa lui Dumnezeu – scris chiar aşa, cu italice, în acel dialog, câtă vreme e un concept atât de străin pentru Lurie.